Sunt într-o relație cu un bărbat mai în vârstă ca mine cu opt ani și îl iubesc foarte mult. Tot ce îmi doresc este să fim mereu împreună. Ne întâlnim de un an, dar încă nu ne-am mutat împreună și nu înțeleg de ce refuză mereu. Am impresia că fuge de responsabilitate.
A fost dragoste la prima vedere
De când ne-am întâlnit, a fost dragoste la prima vedere. Am rămas împreună de a doua zi și nu ne-am mai despărțit. Știu că și el mă iubește foarte mult și când îl ameninț că ne despărțim se panichează. Totuși, nu înțeleg de ce nu vrea să facem acest pas. Nu i-am spus să ne căsătorim, ci doar să ne mutăm împreună.
Mă gândesc uneori că își imaginează, în mod eronat, că am alte motive pentru care vreau să stau cu el. Desigur, nu pot spune că nu m-ar ajuta asta. Aș minți să spun că nu mi-ar fi de ajutor. Dar dacă nu l-aș iubi atât de mult și dacă nu m-ar face să mă simt atât de fericită în prezența lui, nu mi-aș dori atât de mult să ne mutăm împreună.
Ne întâlnim de un an, dar încă nu ne-am mutat împreună
Adevărul este că situația mea acasă nu este grozavă. Din păcate, problemele familiale și-au pus amprenta destul de vizibil pe situația noastră economică. Tatăl meu a plecat de acasă cu o altă femeie, iar eu am rămas cu mama și cu cele trei surori mai mici.
A fost nevoie să vândă apartamentul în care locuiam și să împartă banii după divorț, iar acum noi locuim toate într-o garsonieră. Evident că ne este greu. Mai ales că fetele sunt încă la școală. Doar eu și mama muncim. Desigur că aș vrea să plec de acolo. Nu doar mie mi-ar fi mai bine, ci și lor. Însă nu m-aș muta de acasă oriunde, ci doar cu el. Iar el tot timpul evită o discuție pe tema asta. Mai mult, nu vrea nici să vină la noi, să-mi cunoască familia. Știu că nu e ceea ce și-ar dori cineva, dar dacă mă iubește cu adevărat, asta nu ar trebui să conteze.
Mereu găsește pretexte când vine vorba despre a ne muta împreună. Niciun apartament nu i-a plăcut, din câte am găsit până acum. Unul era prea scump, unul prea neîngrijit, altul prea departe. În plus, mereu amână o astfel de decizie. Îmi spune: lasă că vorbim despre asta altă dată, acum trebuie să plec.
Mă întreb dacă este suficient de serios și dacă pot avea încredere în el, sau dacă nu cumva mă grăbesc eu, deși avem un an deja de când ne tot întâlnim. La 36 de ani ar trebui să fie mai responsabil, dar el încă locuiește cu părinții lui. Nu știu cum să-mi imaginez că își va asuma vreodată o căsătorie sau un copil, dacă nici măcar să ne mutăm împreună nu vrea.
