Două dintre cele mai răspândite confesiuni protestante din România și din lume, penticostalii și adventiștii de ziua a șaptea, împărtășesc multe convingeri creștine comune, dar se deosebesc semnificativ în doctrină, stil de viață și viziune religioasă. Deși ambele confesiuni cred în autoritatea Bibliei și în Isus Hristos ca Mântuitor, diferențele dintre ele pot influența profund modul în care credincioșii își trăiesc spiritualitatea. De la interpretarea sabatului și până la darurile Duhului Sfânt, profeție sau organizarea bisericii, fiecare dintre aceste comunități are caracteristici distincte, care le definesc identitatea.
Mișcarea penticostală a apărut la începutul secolului XX, ca urmare a unei treziri religioase care a avut loc în Los Angeles, pe Azusa Street. Acest moment este considerat de adepți o revărsare autentică a Duhului Sfânt, similară cu evenimentele descrise în cartea Faptele Apostolilor.
Fenomenele care au marcat începuturile mișcării includ vorbirea în limbi, profețiile și vindecările miraculoase. Pentru penticostali, botezul cu Duhul Sfânt este o experiență esențială, separată de convertirea inițială, și se manifestă prin vorbirea în limbi.
Slujbele religioase penticostale sunt caracterizate prin rugăciune spontană, cântări libere și implicarea activă a tuturor participanților. Se pune un accent puternic pe trăirea spirituală directă și pe intervenția divină în viața de zi cu zi.
Adventiștii de ziua a șaptea au luat naștere în secolul XIX, în contextul mișcării millerite din Statele Unite. După un eveniment cunoscut sub numele de „Marea Dezamăgire” din 1844, un grup de credincioși a construit o nouă înțelegere teologică, centrată pe respectarea sâmbetei (ziua a șaptea) ca zi de odihnă și pe profețiile lui Ellen G. White.
Pentru adventiști, păzirea sabatului este un element important de loialitate față de Dumnezeu, cu rădăcini în Biblie și în cele Zece Porunci. Ei consideră că duminica nu are suport biblic ca zi sfântă și este mai degrabă rezultatul tradiției umane.
Unul dintre cele mai vizibile contraste este modul în care cele două confesiuni se raportează la darurile Duhului Sfânt.
Penticostalii consideră că darurile precum vorbirea în limbi, profețiile și vindecările trebuie să fie manifestate activ în viața credinciosului. Acestea sunt văzute ca semne evidente ale prezenței Duhului Sfânt.
Adventiștii, în schimb, recunosc existența darurilor, dar insistă pe echilibru și discernământ. Vorbirea în limbi este privită cu rezervă, mai ales dacă este practicată fără o interpretare clară și ordonată.
Penticostalii cred că Dumnezeu poate vorbi și astăzi prin profeți contemporani. Mesajele profetice sunt considerate complementare Bibliei și pot viza atât comunități, cât și indivizi.
În cazul adventiștilor, autoritatea profetică este legată strict de scrierile lui Ellen G. White, considerate inspirate de Dumnezeu. Deși nu sunt echivalente Bibliei, aceste texte au un rol important în conturarea credinței și a stilului de viață adventist.
Un alt aspect important unde cele două confesiuni se despart este stilul de viață. Adventiștii promovează un mod de viață sănătos, cu accent pe vegetarianism, evitarea alcoolului, cafelei și tutunului, dar și pe exerciții fizice și odihnă.
Penticostalii pun accent pe moralitate și renunțarea la vicii, dar nu impun reguli stricte privind alimentația sau activitatea fizică. În general, accentul este pus pe viața spirituală și pe trăirea interioară a credinței.
Adventiștii au o escatologie bine structurată, bazată pe profețiile biblice din Daniel și Apocalipsa. Ei cred într-o judecată de cercetare începută în 1844, în revenirea vizibilă a lui Hristos și în distrugerea finală a celor necredincioși.
Penticostalii, deși cred și ei în revenirea lui Isus și în juecata finală, au o viziune mai flexibilă asupra evenimentelor de la sfârșitul lumii. În general, ei susțin ideea unei „răpiri” a Bisericii și a existenței unui iad etern și conștient pentru cei nemântuiți.
Adventiștii sunt organizați ierarhic, cu o structură centralizată la nivel global: Conferințe, Uniuni și Conferința Generală. Aceasta oferă coerență în doctrină și coordonare între biserici.
Penticostalii funcționează într-un mod mai descentralizat. Fiecare biserică locală are o autonomie considerabilă, iar deciziile sunt luate adesea prin adunări generale și comitete. Există, totuși, și structuri naționale, precum Cultul Creștin Penticostal din România.