Scriitoarea de succes Camelia Cavadia e încrezătoare că noua generație va începe să îndrăgească cititul. „Important este să nu transformăm lectura și cititul într-o obligație”

Camelia Cavadia a așteptat 45 de ani ca să-și facă marele curaj de a publica prima ei carte, azi fiind considerată una dintre mai îndrăgite autoare din România. Dacă profesionistul Camelia Cavadia este de peste 20 de ani în showbizul autohton, debutând ca PR de televiziune la PRO TV și la Antena 1, iar mai apoi și-a înființat propria agenție de comunicare – „Fabrica de PR”, scriitoarea Camelia Cavadia s-a lăsat descoperită abia în urmă cu 7 ani, odată cu lansarea romanului „Vina”, câștigător al „Festival du premier roman”, la Chambery. Are în palmares patru cărți valoroase, „Vina”, „Măștile fricii”, „Purgatoriul îngerilor” și, cea mai recentă, „Sufletul lumii”.  Despre cum reușește să se împartă între atâtea sarcini, despre pasiunea pentru scris și modul în care a fost primită atât de publicul tânăr, cât și de cel adult, ne povestește Camelia Cavadia într-un interviu acordat în exclusivitate pentru EGO.ro.

Scriitoarea Camelia Cavadia: „Când am început să scriu, eram într-o stare în care simțeam nevoia să mă reașez”

EGO.ro: Prin prisma meseriei pe care ai ales-o se poate spune că toată viața ai fost în lumea cuvintelor. Totuși, de ce atât de târziu ai publicat prima ta carte?

Camelia Cavadia: Da, așa este. Toată viața am mânuit cuvinte, dar n-am găsit curajul de a scrie o carte mai devreme. M-am apucat la 44 de ani neștiind că scrisul și cărțile îmi vor aduce cele mai mari și neașteptate bucurii ale ultimilor ani.

Ești genul de persoană care, atunci când vine vorba de propria persoană, nu are foarte mult curaj sau încredere în sine, astfel încât ai considerat mult timp că nu este momentul să-ți faci debutul ca scriitoare?

M-ai citit ca pe o carte deschisă (ca să rămânem în temă). Da, toată viața m-am luptat cu neîncrederea în mine și cumva mi-am tot repetat că nu pot, nu merit, nu sunt în stare, n-o să reușesc, indiferent despre ce ar fi fost vorba. Deși realitatea m-a tot contrazis și, de cele mai multe ori, am reușit, m-am descurcat, am putut, m-am tot încăpățânat să cred contrariul. Dacă nu aș fi început să simt că îmbătrânesc și să am tot mai acum conștiența trecerii ireversibile a timpului, poate că nu aș fi îndrăznit nici atunci.

Înaintarea în vârstă vine însă cu o ușoară relaxare, parcă nu te mai intimidează la fel de mult un potențial eșec, ci devine cumva mai important demersul în sine, încercarea. În plus, în momentul în care m-am apucat să scriu, eram într-o stare în care simțeam nevoia să mă reașez puțin în mine, să mă caut, să văd cine naiba sunt eu cu adevărat. M-am întrebat serios ce mi-ar plăcea să fac în timpul pe care-l am în față și să acționez, fie ce-o fi. Și uite-așa m-am așezat să scriu la carte, fără însă să-mi fac mari speranțe că va ieși ceva de aici. Desigur că îmi doream foarte mult să reușesc, dar am încercat să mă concentrez mai mult pe scris și mai puțin pe ceea ce nu depindea de mine.

Prima ei carte, „Vina”, considerată „Cel mai bun roman de debut” al anului 2016

Spune-mi, sincer, care a fost sentimentul când prima ta carte, „Vina”, a fost considerată „Cel mai bun roman de debut” al anului 2016? Acela a fost momentul real când ai prins încredere în tine și în talentul tău?

Am fost uluită efectiv și pur și simplu nu mi-a venit să cred. Chiar am niște fotografii foarte sugestive, făcute de colegele mele de birou, în momentul aflării veștii. M-am așezat pe jos, cu mâinile în cap, de parcă cine știe ce veste tragică aflasem.

Dacă vrei să știi exact cum m-am simțit, îți spun: ca Cenușăreasa, care acum e ca vai de ea, acum se transformă în prințesă. Mi se părea că trăiesc într-un basm. Eu nu îndrăznisem să visez că mă va publica vreo editură, darămite să mă mai văd și câștigătoare la un festival străin de-o asemenea amploare. Asta nu înseamnă, însă, că după acest premiu am prins încredere în mine și talentul meu. Nu.

E adevărat că o vreme am trăit din această bucurie, dar îmi aduc aminte că imediat ce m-am întors de la Chambery urma lansarea celei de-a doua cărți, iar eu îmi făceam toate grijile din lume. Dacă o să dezamăgesc? Dacă ceea ce s-a întâmplat cu „Vina” a fost doar un noroc? Și tot așa am ținut-o din carte în carte. „Măștile fricii” a devenit bestseller vândut în peste 10.000 de exemplare, „Purgatoriul îngerilor” a fost bine primită și ea, iar eu am avut aceleași emoții dintotdeauna la lansarea celei de-a patra cărți, „Sufletul lumii”. Pot spune, totuși, că abia acum, după ce am scris și un volum de proză scurtă, am început să fiu mai încrezătoare în mine și în scrisul meu. Mă bucur mult că am îndrăznit să abordez și un alt gen literar în afară de roman și că am mai depășit o prejudecată.

Aș vrea să mergem puțin în copilăria ta și să ne spui care a fost prima carte citită. A fost lectură obligatorie din programa școlară sau ai descoperit-o în biblioteca cuiva?

Chiar nu-mi aduc aminte care a fost prima carte citită, pot să-ți spun, însă, care a fost prima carte împrumutată de la biblioteca școlii. E vorba despre „Gavroche și Cosette”, în formatul acela micuț al colecției „Biblioteca școlarului”. Am iubit foarte mult cartea aceea, fără să știu pe atunci că era, de fapt, doar un fragment dintr-o carte mare. Chiar și numai pentru asta, mi se pare absolut remarcabilă măiestria lui Victor Hugo de a aduna în „Mizerabilii” povești micuțe care au tot ce le trebuie pentru a putea fi publicate separat, de sine stătător.

Erai cea mai bună pe compuneri la școală?

Eram bună, da. Nu mi-am pus niciodată problema dacă eram cea mai bună (zâmbește).

„Scrisul a fost un fel de purificare și totodată un fel al meu de a filtra realitatea”

Ai scris din copilărie sau mai târziu ți-ai dat seama cumva că scrisul este poate și o formă de relaxare?

În adolescență îmi plăcea să scriu în jurnal, pentru că simțeam monstruos (ca să-l citez pe domnul Caragiale) și nu prea știam ce să fac cu preaplinul ăsta, așa că îl puneam în scris. În plus, era și felul meu de a mă simți completă. Eram destul de timidă în viața de zi cu zi, dar în scris eram curajoasă, puteam scrie despre orice, n-aveam limite. Ca să mă fi cunoscut cu adevărat pe vremea aceea, cred că ar fi fost necesar să-mi fi citit jurnalele, însă eu le piteam bine, să nu cumva să le găsească cineva. Cel mai ciudat mi se pare, însă, faptul că ani întregi nu m-am mai gândit deloc la felul în care mă făceau să mă simt acele intime destăinuiri. Uneori nu-mi vine să cred că ceea ce făceam instinctual atunci, în adolescență, am reconstituit abia târziu, la atâția ani distanță. Se poate spune că eu, cumva-cumva, am avut mereu soluția înăuntrul meu, dar n-am știut nici să caut, nici să (mă) ascult. Pentru că, abia după ce am devenit scriitoare, mă simt un om complet, un om care și-a găsit, în sfârșit, sensul. Să știi că pentru mine scrisul nu a fost niciodată o formă de relaxare.

A fost mai degrabă un fel de purificare și totodată un fel al meu de a filtra realitatea, de a scrie despre ceea ce mă mișcă, mă transpune, mă impresionează. În jurnale nu povesteam că azi am făcut asta, mâine ailaltă, ci totul era legat de felul în care mă simțeam în anumite situații, de felul în care trăiam anumite experiențe, de ceea ce mă intriga sau mă impresiona. Și așa a și rămas. Scrisul e pentru mine mai degrabă o formă de sondare a sufletului, de coborâre în adâncurile ființei pentru a scoate de acolo povești, gânduri, sentimente, idei. Simt cumva că toate lucrurile despre care scriu sunt deja acolo și doar așteaptă să fie aduse la lumină, într-o formă sau alta.

„Înainte de a iubi să citesc, mai întâi am urât cititul”

Știu că îți place mult să citești. Ce fel de cărți găsim pe noptiera ta? De mică ai această pasiune, la modul că făceai parte din clubul de lectură al școlii?

Pe noptiera mea găsești acum așa: „Invențiile ocazionale”, cea mai nouă carte care poartă semnătura Elenei Ferrante, proaspăt ieșită din tipar (la editura Pandora M), „În toate a fost frumusețe”, de Manuel Vilas, publicată în colecția Anansi (Pandora MI), „Podul cu trei arce” de Ismail Kadare(ed. Humanitas) și „Singur.Viața lui Mihail Sebastian” de Tatiana Niculescu (editura Humanitas), terminată aseară. Să știi că înainte de a iubi să citesc, mai întâi am urât cititul. Asta pentru că din cauza lui nu se mai juca sora mea cu mine; stătea tot timpul cu nasul în cărți și pe mine mă ignora cu desăvârșire. A început să-mi placă să citesc, cu adevărat, abia din clasa a V-a încolo. Îmi amintesc că, în fiecare vară, când mergeam în vacanță la țară, la bunici, cel mai mare geamantan era umplut cu cărți. Atunci citeam cel mai mult și cu cea mai mare plăcere.

De obicei, ne imaginăm că scriitorii își iau câteva zile libere, își iau laptopul, un pahar de vin, se retrag într-un orășel liniștit, undeva prin Toscana, și scriu până termină romanul. Cum este în cazul tău?

Ce spui tu mi se pare că e film (râde). Sau, cel puțin, așa e pentru mine, care mă lupt pentru fiecare zi liberă de scris, de cele mai multe ori pentru câteva ore, rupte pentru mine dintr-un program supraîncărcat. Singurele zile petrecute așa cum spui tu sunt cele din concediu în care, într-adevăr, mă pot retrage undeva să scriu liniștit. Doar că, pentru mine, scrisul nu e neapărat relaxare, ci e tot efort- chiar dacă e totodată și bucurie-, iar în ultimii ani am simțit nevoia unor concedii cu puțină desprindere totală. Prin urmare, scriu destul de chinuit, în weekenduri și puținele seri în care nu mă simt istovită după ore întregi de muncă, în unele dimineți în care reușesc să mă trezesc cu noaptea-n cap. Profit de fiecare zi liberă, de sărbători sau zile de concediu, când mi se pare luxul suprem să pot scrie legat, neîntrerupt ore întregi, alteori zile.

„Predau cartea în momentul în care cuvintele nu-mi mai spun nimic”

De unde îți iei inspirația și mai ales câte rânduri ștergi și rescrii până la forma finală?

Din viață îmi iau inspirația. Din poveștile pe care le trăiesc, le văd, le aud, din anumite momente ce declanșează tot felul de imagini, gânduri, idei. Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că am înmagazinate în mine foarte multe dintre gesturile care m-au impresionat cândva, frânturi de imagini, anumite senzații, culori, stări cu care, poate, la momentul respectiv nu am avut ce să fac. Dar pe care constat că le-am păstrat cu mine și care mă ajută foarte mult la scris. Scriu și rescriu destul de mult, iar uneori, am sentimentul că dacă nu ar trebui să le mai și predau la un moment dat, aș găsi mereu ceva de schimbat, reformulat la ea.

De obicei, predau cartea în momentul în care cuvintele nu-mi mai spun nimic și nu-mi mai dau seama dacă e cu adevărat necesar să mai schimb ceva sau o fac doar din dorința de a mă asigura că am găsit cea mai bună exprimare, sintagmă, imagine.  Am, însă, foarte clar în minte momentul în care știu că am terminat de scris povestea. Dacă în timpul scrierii ei e ca și când ar avea loc o teribilă furtună pe mare, când am terminat de scris, se lasă încet-încet liniștea și se așterne pacea. E un sentiment absolut tulburător. De liniște deplină, de val care se retrage, un fel de încremenire sublimă.

„Cărțile sunt cel mai intim și mai sincer mod al meu de a mă dărui lumii”

Ai moștenit talentul de la cineva din familie sau pur și simplu l-ai descoperit singură?

Nu știu dacă am moștenit pe cineva. Nu cred. Tatăl meu era foarte, foarte bun la geografie și istorie, iar mama și sora mea sunt ființe mai practice, îndreptate spre științele exacte. Eu sunt singura mai idealistă, mai visătoare, mai îndreptată către reflexie și introspecție. Nu știu să fi existat altcineva în familie căruia să-i semăn.

Cauți să transmiți un mesaj prin intermediul cărților tale?

Prin fiecare carte încerc să transmit ceva. Dar nu fac asta ca scop în sine, ci totul vine ca o consecință a acțiunilor din carte, a interacțiunii personajelor. Vorbesc printre rânduri despre stări sufletești și sentimente greu de gestionat (deznădejde, vină, frică), dar scriu despre prietenie, frumusețe, BINE și rău în toate formele lor. Îndrept atenția spre interior, mai degrabă, și încurajez acceptarea, grija. Nu-mi place să-mi judec personajele și să aplic verdicte, ci mai degrabă să arăt drumul care le-a adus într-o direcție sau alta.

În opinia mea, oricine poate ajunge în situații în care nu s-ar fi gândit vreodată și nimănui nu i se garantează nimic în viață. Caracterul cuiva e probat mai degrabă pe vreme de război, decât de pace, dar tot atunci poate ieși la iveală și tot ceea ce avem mai bun (sau rău) în noi. Cărțile mele sunt despre acele situații (ipotetice) în care ne-am putea afla cu toții cândva și cred că asta i-a și apropiat pe cititori de ele. Așa cum am mai spus, cărțile sunt cel mai intim și mai sincer mod al meu de a mă dărui lumii.

De ce ai ales copiii ca personaje-cheie în cărțile tale? Simți că ai ceva neîncheiat în copilăria ta sau pur și simplu te emoționează mai mult copiii?

Mă emoționează copiii și vulnerabilitatea lor. Pentru că eu însămi am fost un copil vulnerabil, din cale afară de sensibil și de plângăcios. Nu, nu am nimic neîncheiat cu copilăria mea, însă acum știu că înăuntrul meu, dacă dau la o parte toate straturile cu care m-am acoperit, găsesc același copil sensibil, plângăcios, vulnerabil. Singura diferență e că am învățat să-l accept. Mi-au trebuit 52 de ani să înțeleg că nu e nimic în neregulă cu mine, că e ok așa cum sunt.

După apariția cărților ai avut parte de oameni care ți-au scris fie pentru că s-au regăsit în poveștile tale, fie pentru că au simțit nevoia să împărtășească poveștile lor? S-a întâmplat ca o poveste să te stârnească atât de tare încât să vrei să o continui?

Ooo, da! Am primit atât de multe mesaje, atât de emoționante și de frumoase, încât uneori simt că aș putea face din ele încă o carte. Multe dintre mesajele primite au fost ca urmare a poveștii din „Măștile fricii”, carte care, cu multă părere de rău, a trezit în cititori propriile povești, unele mult mai îngrozitoare decât cele pe care le-au trăit personajele mele. Am primit mărturisirile unor oameni care spuneau că vorbesc pentru prima dată despre evenimentele traumatizante trăite de ei în copilărie/adolescență, alții care mi-au spus că prin cartea mea și-au înțeles mai bine părinții.

Mulți s-au simțit ei înșiși mai bine înțeleși, iar unii s-au hotărât să înceapă terapia. Nu doar „Măștile fricii” a declanșat reacții în rândul cititorilor, ci și celelalte. Am primit mesaje de la cititori care mi-au spus că acum se uită altfel la copiii străzii și chiar încearcă să facă ceva pentru ei, în timp ce „Vina” a fost cartea care a însemnat ea însăși terapie pentru unii cititori. De-a lungul timpului, oamenii mi-au cerut continuări ale fiecăruia dintre cele trei romane, iar acum, după „Sufletul lumii”, mi s-a cerut să continui să scriu în aceeași notă.

Cât este ficțiune și cât este realitate în cărțile tale?

E foarte multă realitate în cărțile mele. Toate pornesc de la un sâmbure de adevăr și sunt îmbrăcate, chiar și atunci când devin ficțiune, în gesturi, imagini, acțiuni care au fost cândva reale. Așa cum spuneam și mai devreme, păstrez în suflet tot ceea ce am văzut și m-a impresionat, am simțit și m-a mișcat, am auzit și m-a cutremurat, iar atunci când scriu accesez acel interior în care găsesc cumva, ca și când ar fi fost puse la păstrare, tot acest inventar de trăiri și bogăție. Evident că nu totul e adevărat, însă, chiar și ce nu e, pivotează în jurul a ceva ce am perceput cândva ca fiind real.

„Istoria ne-a demonstrat că din orice lucru rău se poate naște ceva bun”

Într-o lume în care s-a digitalizat totul, iar copiii și tinerii petrec timpul pe calculator și Playstation, crezi că este vreo șansă să îi convingem să citească măcar câteva rânduri înainte de culcare?

Da, sunt convinsă de asta. Important e să nu transformăm lectura și cititul într-o obligație, ci într-o perpetuă plăcere și descoperire. Și-ți voi da aici un exemplu care mi-a venit acum în minte. Este vorba despre Carmen Ion, profesoara de limba și literatura română, care i-a determinat pe elevi să citească și a pus totodată bazele festivalului de book trailere, Boovie. Dorind să-i determine pe copii să citească mai mult, doamna profesoară s-a gândit la ceva care să îmbine plăcerea copiilor de a folosi device-urile cu creativitatea și i-a provocat să creeze book traillere pentru cărțile pe care le citeau.

Totul a început ca un experiment didactic, menit să-i apropie pe copii de lectură, și a devenit în timp un concurs, care se derulează de mai bine de șapte ani, la care se înscriu elevi din toată țara și chiar și din străinătate. Book trailerele lor au ajuns să fie prezentate publicului la cel mai important festival de film organizat în România, Transilvania International Film Festival (TIFF) și sper să fi devenit între timp inspirație pentru mulți alți profesori. Acesta este doar un exemplu de creativitate, dar și de preocupare de a găsi o metodă adaptată vremurilor pe care le trăim. Dar dacă un copil nu-și va vedea niciodată părinții citind seara, acasă, de plăcere, sunt șanse mici ca el să deprindă acest obicei. Dacă nu-i ducem pe copii să-și aleagă singuri cărțile din librării și nu le vorbim despre bogăția pe care o conțin, copiii se vor uita la ele ca la niște simple obiecte triste și neînsuflețite, care nu le spun și nu le transmit nimic.

Pe final, spune-mi, te rog, cum ai mai găsit energia, ținând cont că ultimii doi ani au fost extrem de grei, pentru mulți dintre noi, să lansezi „Sufletul lumii”? Sau tocmai pandemia te-a inspirat?

Privind în urmă, îmi dau seama că nu exista moment mai potrivit pentru apariția acestei cărți. Avem nevoie mai mult ca oricând să păstrăm viu „Sufletul lumii”, speranța, miracolul, frumusețea și bunătatea. Când totul în jurul nostru pare să se clatine, când însăși viața pe pământ se (re)scrie cu alte coordonate, e timpul să ne întoarcem spre lucrurile care contează. E timpul să ne căutăm și să ne (re)găsim, să ne aducem aminte de rostul nostru pe acest pământ. Să reînvățăm generozitatea, curajul, să prețuim ceea ce avem și să înțelegem că putem pierde totul într-o clipă.

Pandemia și războiul ne-au arătat că nimic nu e veșnic și că fragilitatea vieții e mult mai mult decât o simplă vorbă în vânt. Totodată,  istoria ne-a demonstrat de-a lungul timpului că din orice lucru rău se poate naște ceva bun. Sper ca timpurile pe care le traversăm să ne facă să ne întoarcem la simplitate și la lucrurile care contează cel mai mult. Acum, mai mult ca oricând, e nevoie să păstrăm viu Sufletul lumii și să ne bucurăm de miracolul vieții și de minunile ce stau ascunse în lume, așteptând să fie descoperite, trăite, iubite.

Rămâi la curent cu ultimele materiale exclusive și noutăți despre tot ce te interesează, pe Canalul nostru de WhatsApp!