E foarte greu să te lupți cu o fantomă. Am mai auzit asta, dar abia acum realizez cât de adevărată este această axiomă. Acum, când sunt chiar eu în această situație. Pentru că soțul meu încă o plânge pe fosta lui iubită. Deși au trecut 10 ani de la tragicul accident, iar de cinci ani suntem căsătoriți. Acum așteptăm și un copil, care se va naște în decembrie. Nu spun că nu e încântat că va fi tată. Dar, de câte ori se întâmplă ceva care-i amintește de Florina, soțul meu vorbeșe doar despre ea.
O parte din el nu vrea să renunțe la ea
Florina era studentă când a murit într-un tragic accident rutier. Mergea cu tatăl ei cu mașina, doar ca să-și exerseze abilitățile de șofer. Avea permis de doar câteva luni, iar tatăl ei o punea frecvent să conducă pentru a-și face „mână”. Dar într-un sens giratoriu, un șofer băut, care a venit cu viteză, le-a luat mașina din plin, fără să fi încetinit măcar un pic. Tatăl ei a murit pe loc, iar ea, câteva zile mai târziu, la spital.
De atunci, Alin, soțul meu, a intrat într-o formă de depresie prelungită peste care nu vrea să treacă. Spun „nu vrea”, pentru că efectiv nu vrea. A fost la psiholog, a cheltuit sume imense pentru a se „vindeca” de trauma suferită. Tot degeaba. Știu că a iubit-o, știu că urmau să se căsătorească. Eu am fost colegă la liceu cu Florina, dar nu în aceeași clasă. O știam destul de bine. Am fost și eu șocată, ca toată lumea de ceea ce s-a întâmplat. Dar el a rămas blocat acolo și, chiar dacă după o vreme și-a refăcut viața, o parte din el încă nu vrea să renunțe la ea.
Soțul meu încă o plânge pe fosta lui iubită
Am tot crezut că mai are nevoie de timp și că va uita cu timpul. Însă nu am fost sigură de la început că e pregătit să avem un copil, pentru că el încă mai merge mereu cu flori la mormântul Florinei. M-am gândit să-i mai acord puțin timp, pentru a fi sigură că atunci când vom deveni părinți, vom fi doar noi doi în familia asta, fără fantome. Însă acum au trecut cinci ani de când sutem căsătoriți și zece de la acel accident. Consideer că ar fi trebuit să-i ajungă pentru a depăși acea traumă.
Am sperat că vestea că sunt însărcinată îl va schimba puțin. Dar nu s-a schimbat, din păcate, nimic. Duminica dmineața, după cafea, el merge la cimitir. Oricând vedem ceva frumos sau trăim un moment frumos, el spune cât de mult i-ar fi plăcut și Florinei dacă era în viață. Ca și cum mi-ar spune mereu că i-ar fi plăcut să fie ea în locul meu. Eu nu știu cât o să-i mai suport această stare, atitudine. Nu știu cum să-l abordez, cum să vorbesc cu el ca să înțeleagă că la un moment dat e prea mult.
Mereu amintește de ea
De exemplu, la nunta noastră, înainte să vină să mă ceară de acasă, așa cum e obiceiul, a trecut cu alaiul de nuntă pe la cimitir și a lăsat un buchet de flori. Apoi, la noi în dormitor este poza noastră, dar în sufragerie e și poza Florinei. Mă gândesc cum o să-i explic mai târziu copilului meu cine e fata din poză, când o să înceapă să pună întrebări. Eu chiar cred că e prea mult. Nu sunt rea. Nu încerc să-i fur acei ani, pe care i-a trăit cu Florina. Nici nu aș avea cum. Aș vrea doar să lase trecutul în urmă și să poată trăi în prezent. Și nu știu cum să fac asta, dacă soțul meu încă o plânge pe fosta lui iubită.
