Mama nu e mamă doar pentru că dă naștere unui copil. Asta aveam să aflu și eu mai târziu, în viață. Pentru că mi-am abandonat fiica la naștere, iar acum o vreau înapoi. Fetița mea are acum aproape cinci ani, însă nu o mai pot vedea decât de la distanță. Mama ei adoptivă a cerut un ordin de restricție împotriva mea, după ce am început să stau tot mai mult în preajma ei.
Am născut-o pe când aveam doar 17 ani. Mama mea nu a știut despre sarcină până când a fost prea avansată ca să mai pot face un avort. Nu are rost să mai vorbesc despre scandalul ce a urmat. Nu am tată, am fost doar eu și mama de când țin minte. Ea spune că tata a plecat când eu aveam doar un an. Nu mi-l amintesc deloc. Știu însă că ea a suferit toată viața ei și țin minte că asta era tot ce îmi spunea, să stau departe de băieți.
Din păcate, nu am putut să stau chiar atât de departe, chiar dacă ea îmi spunea mereu că băieții vor doar să mă bage în pat și atât. Aveam 16 ani când am început să mă întâlnesc cu un băiat mai mare cu doi ani. Era în clasa a XII-a, iar eu a X-a. Nu i-am spus mamei, pentru că nu mi-ar fi dat voie să ies cu el nicăieri. Îi spuneam că merg să dorm la o colegă și mergeam să mă văd cu Paul. Uneori dormeam la el, mama lui era foarte mișto. Stătea cu noi la filme, până târziu și ne distram copios cu ea. Nu semăna deloc cu mama mea, severă și distantă.
După ce am rămas însărcinată, iubitul m-a părăsit
Doar că la un moment dat am rămas însărcinată și nu am mai știut cum să abordez situația. Nu i-am spus nici mamei lui Paul, de teamă că se va supăra pe noi. Nu i-am spus nici mamei mele. Am tot stat de vorbă amândoi, însă eram prea tineri să putem duce o astfel de povară. Am început să ne certăm, apoi ne-am despărțit. El a terminat liceul și a plecat la facultate, așa că eu oricum urma să rămân singură. Nu ne-am mai văzut.
În cele din urmă, sarcina a început să fie vizibilă, așa că a observat și mama mea. A ieșit scandal, „ți-am spus eu!”, „nu meriți nimic”, „ești o destrăbălată”, toate acestea și multe altele pe care le-am auzit de la mama mea m-au făcut să mă urăsc și pe mine și pe copilul ce urma să se nască. Nu îmi permiteam să mă bucur de noua viața ce creștea în mine, pentru că asta ar fi jignit-o pe mama. Iar acum, era singura care mă putea sprijini.
Mi-am abandonat fiica la naștere
Astfel că, la sfatul ei, am dat copilul spre adopție. Ea a fost cea care m-a ajutat și a găsit o pereche de tineri. De fapt, îi cunoștea, știa despre ei că vor să adopte un copil, iar povestea mea avea, după mintea ei, „o rezolvare”. Mi-am dat acordul și imediat după ce am născut, fetița mea a plecat la noua ei familie.
Dar sentimentele materne nu pot să dispară așa, nu poți renunța la copilul tău ca și cum ai renunța la o pereche de șosete. Instictul de mamă m-a ajuns din urmă și am început să am sentimente de vinovăție. Ajunsesem într-o depresie atât de profundă, încât am vrut să mă sinucid. Tot mama a fost cea care m-a găsit, a găsit cutia de la medicamentele pe care le ingerasem și m-a dus la spital. Mi-am renvenit după spălături, dar am fost nevoită să fac tratament psihiatric. Aveam cosmaruri, îmi visam fetița noapte de noapte, visam că mi-o ia cineva din brațe sau că o pierd. Alteori era un animal în visul meu, care îmi fura fetița. Mă trezeam transiprată și respirând greu și plângeam, noapte de noapte. Într-un final, după aproape trei ani de suferință, mama a acceptat să vorbească cu familia adoptivă, să-mi permită să văd fetița.
Îmi vreau fetița înapoi
Aveam niște emoții incredibile. Am început să tremur toată când am văzut-o, dar fiind străină, nu a vrut să vină la mine la început. Apoi însă, după ce am mai stat un pic prin preajma ei, s-a apropiat de mine și am putut să o iau în brațe. Nu mă puteam opri din plâns, tot timpul cât am stat la ea.
Apoi am început să mă împrietenesc cu mama adoptivă și începusem să merg mai des la ea. Dar, cum sângele apă nu se face, fetița a devenit prea apropiată de mine și mama adoptivă mi-a interzis să mai merg să o văd. A spus că îi face rău fetei. Eu am bănuit că fetiței i se făcea dor de mine și când nu eram cu ea, plângea și mă striga, spre disperarea părinților. Dar mama adoptivă a fost foarte fermă.
După ce am insistat mai mult, a obținut un ordin de restricție și acum nu mă mai pot apropia de fiica mea.
Problema este că nu mai pot trăi așa. Știu că efectiv, mi-am abandonat fiica la naștere, dar acum îmi vreau copilul înapoi, indiferent ce ar presupune asta. Mama mea a început să înțeleagă situația mea, iar acum mă susține. Dar nu știu ce formule legale sunt, pentru a reuși să o aduc pe fetița mea lângă mine, acolo unde îi e locul.
Comments
Păi nici nu știu cu ce sa incep .Mamele ar trebuii să fieai apropiate de fete .Și să facă în așa fel încît a vorbii despre sex să nu fie o problema pentru că se pot întâmpla lucruri .Familia ar trebuii să fie lîngă copii chiar daca se mai întâmplă accidente o sarcina neprevăzută .In cazul expus mai sus nu mai exista cale de întoarcere .Sincer odată ce ai dat copilul spre adopție legal nu se mai poate face nimic .Pentru că un copil nu e un cățel sau pisica .Mama fetei atunci trebuia să judece nu după ce a dat copilul și acum îl vrea înapoi .Sincer daca l-ai dat spre adopție copilul acolo trebuie sa ramina în familia adoptatoare nu sa faci presiuni asupra familiei să șantajezi emoțional oamenii .