Simt nevoia să fiu din nou liberă, să mă îndrăgostesc. Sunt căsătorită de 10 ani, dar nu mai am sentimente față de soțul meu

M-am căsătorit din dragoste și am crezut că voi fi îndrăgostită pentru totdeauna. Dar inima uneori are planurile ei. După 10 ani de căsnicie, simt nevoia să fiu liberă din nou, să mă îndrăgostesc. Nu cred că mai am sentimente față de soțul meu și asta mă face să mă simt vinovată.

După 10 ani de căsnicie, lucrurile s-au schimbat

Nu știu dacă e firesc ce mi se întâmplă. Am un copil pe care îl iubesc din tot sufletul și vreau să fiu o mamă bună pentru copilul meu. Așa cum am vrut mereu să fiu o soție bună pentru soțul meu. M-am străduit din răsputeri să-i fiu pe plac, să nu-l cicălesc, chiar și atunci când simțeam nevoia. M-am abținut, am evitat să mă cert cu el, am încercat să-i ofer tot ce are nevoie, pentru o viață confortabilă și să-l respect. Am renunțat la jobul meu, la toate visurile mele, doar de dragul de a fi soție și mamă.

Stă mereu pe rețelele de socializare

Nu sunt sigură că a apreciat tot efortul meu. De fapt, analizând în timp cum au evoluat lucrurile între noi, cred că a luat totul ca și cum i s-ar cuveni. Dacă la început simțeam respectul lui pentru tot ce făceam pentru familia noastră, după un timp lucrurile s-au schimbat. Nu îmi mai acordă nicio atenție. Sâmbăta, duminica, dacă propun să ieșim undeva, el e fără chef, mereu spune că e obosit și că tot ce vrea e să doarmă. L-aș fi înțeles, și chiar l-aș fi menajat. Dar nu era prea obosit să stea pe calculator. O vreme juca un joc, dar pe urmă a început să stea pe rețelele de socializare. Absolut tot timpul cât e acasă cu noi, face doar asta. Nu-l mai interesează nimic altceva.

Am ajuns să nu mai avem nicio viață împreună. Vine de la muncă, mănâncă și se pune la calculator. Nu vorbim nimic, nu facem nimic împreună. Nici cu copilul nu are chef să comunice, cu toate că cel mic mereu își manifestă bucuria când vine el acasă. Il ia în brațe, îl salută, apoi îl pune jos și își vede de ritualul lui.

Mă simt ca o menajeră în casă

De o vreme încoace am început să mă simt un fel de menajeră în casă. Nici măcar plătită. Am început să-mi amintesc de toate visurile mele de a deveni designer vestimentar, de a crea modele de îmbrăcăminte. Când încerc să vorbesc cu el despre asta, râde de mine. Am încercat să-i spun că încă mai visez să fac asta și, acum că cel mic a mai crescut și îl pot lăsa cu o bonă sau cu mama mea, mi-ar plăcea să încerc să fac ceva pentru mine. El nu face decât să mă critice, să mă ironizeze, să-mi distrugă orice urmă de încredere că aș putea face ceva. Mă întreabă ironic cine cred eu că o să mă ia în seamă, că sunt un nimeni și că nu am nicio șansă în domeniul acesta. Nici eu nu visez chiar să ajung la Milano sau la Paris în lumea modei, dar aș putea încerca cel puțin să creez unele modele și să le expun pe Internet, să văd ce reacții aș avea. Poate chiar să vând câte ceva în acest fel. Nu doar că nu am susținerea lui, dar chiar din contră, încearcă să mă descurajeze, orice argument i-aș aduce.

Simt nevoia să fiu din nou liberă

În contextul acesta am început să îmi amintesc cât de liberă eram înainte de a mă căsători, cum aveam atunci impresia că pot face orice îmi doresc, câtă încredere aveam în mine și în forțele mele. Am început să simt din nou nevoia să fiu liberă, să mă îndrăgostesc, să trăiesc cu adevărat viața pe care mi-am dorit-o întotdeauna.

Nu îl urăsc. Pur și simplu, cred că pentru el, responsabilitatea unei familii e prea mult. Am sentimentul că e copleșit de această răspundere și nu mai știe cum să facă față. Simt că îmi pare rău pentru el, dar nu pot să-mi ignor suferința proprie. Mi-e teamă de momentul în care va apărea cineva în viața mea, pentru că după cât de vulnerabilă și singură mă simt în această căsnicie, sunt sigură că mă voi îndrăgosti și voi fi dispusă să-l părăsesc.