După ce m-am despărțit de iubitul meu nu am mai vrut să aud de nicio relație, de niciun iubit. Numai că pe urmă m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten.
Ne știm din copilărie
Atunci când fostul meu vecin de la etajul trei s-a întors din străinătate și ne-am reîntâlnit, nu aveam nimic de genul acesta în plan. Ne cunoșteam din copilărie, însă nu ne văzuserăm în ultimii mai bine de 10 ani. El a plecat împreună cu părinții lui în străinătate de pe la 14 ani. Eu am terminat aici școala, apoi m-am dus la facultate, aproape m-am căsătorit, apoi m-am întors la vechiul nostru apartament, ai mei fiind mutați la țară.
Ei bine, odată ce m-am revăzut cu Andrei am început să ne amintim de tot ce ne lega din copilărie și să ne întrebăm de ce nu am ținut niciodată legătura, după plecarea lui. Din apropape în aproape, am ajuns să fim cei mai buni prieteni.
Începusem să fim de nedespărțit și îmi plăcea. Cel mai mult îmi plăcea faptul că nu-mi făcea avansuri, nu punea presiune pe mine. În schimb, mergeam la concerte, mergeam la cinema, ieșeam chiar și seara în pub uneori, sau ne găseam acasă filme și stăteam până târziu și le disecam.
Au fost cam șase luni în care, pur și simplu, am simțit cum revin la viață. Am simțit că reînviu după despărțirea care a fost una destul de dureroasă. Nu mi-am pus problema că între mine și Andrei ar putea fi ceva mai mult decât o prietenie. Lui am putut să-i povestesc tot ce m-a rănit în relația pe care o încheiasem cu ceva timp în urmă. Cu el am putut să analizez tot ce am făcut greșit și tot ce a făcut fostul meu greșit. A fost ca o psihoterapie pe gratis.
M-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu
Apoi a venit și rândul lui să fie consiliat. Mi-a povestit totul despre relația pe care a întrerupt-o când s-a întors din Belgia, acolo unde a fost plecat în ultimii ani. Și el suferea, la fel ca mine. Numai că, în viața reală nu e ca în filme. Dacă era un scenariu de film, acum ne-am fi îndrăgostit și am fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Dar realtatea nu e la fel. Spre deosebire de mine, el își voia iubita înapoi. Iar eu am făcut tot ce am știut eu ca să-l ajut. Și am reușit. După ce i-am studiat comportamentul, personalitatea, am reușit să-l ajut să o recucerească pe iubita lui.
Acum ea urmează să se mute aici, cu el, am rărit întâlnirile și eu sufăr, din nou. Pentru că m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu. Când credeam că nu mi se mai întâmplă, că nu mai e posibil, iată că neprevăzutul s-a întâmplat.
Deși știu că a existat între noi o chimie, pur și simplu nu a fost să fie. A fost un singur moment în care am avut sentimentul că ar vrea să mă sărute. Dar eu nu eram pregătită atunci și m-am dat înapoi. Abia atunci am început să mă gândesc la el altfel. Însă nu am mai găsit niciodată un moment optim să vorbim despre noi. Iar acum vorbesc despre ei. Nu cred că aș mai avea vreo șansă, pentru că ei acum se pregătesc de nuntă. Inclusiv cererea în căsătorie i-am regizat-o tot eu. Cum să am curaj, acum, să merg să-i spun că m-am îndrăgostit de el?
