Când ești căsătorită de mai mulți ani și treci, alături de partenerul tău, prin bune și prin rele, ajungi la un moment dat, negreșit, la un moment de analiză. Constați că în unele momente ai fost singură, deși ai fi așteptat ca el să fie lângă tine. Constați că în toți acești ani unul s-a dăruit mai mult decât celălalt. Și când tragi linie și aduni momentele bune și momentele mai puțin bune, vrei să înțelegi unde s-a rupt firul acela ce vă lega, dacă a existat vreodată. Într-un astfel de moment, brusc mi-am dat seama că nu mi-am iubit, de fapt, niciodată soțul.
Credeam că e prințul meu salvator
Nu o spun cu regret sau cu rușine, pentru că la momentul la care ne-am căsătorit nu știam asta. Atunci credeam că el e totul pentru mine, că e prințul meu salvator, eroul meu, iubitul meu – totul – într-un cuvânt.
Apoi însă, rând pe rând, au venit momente importante în viața noastră și el nu a fost lângă mine. Când am avut nevoie să fiu „salvată” din spital după ce făcusem o întrerupere de sarcină, am constatat că nu am pe cine să mă bazez. A trebuit să vin pe jos acasă, singură, pentru că el avea altă treabă. Drumul acela a fost cel mai lung și mai anevoios din toată viața mea și m-am oprit de multe ori pentru a mă odihni și a-mi aduna puterile să mai fac câțiva metri. Culmea este că nu eram supărată pe el. Eram supărată pe mine, pentru că nu am știut să mă protejez suficient, să nu ajung aici. Abia acum înțeleg cât de josnic a fost gestul lui.
Brusc mi-am dat seama că nu mi-am iubit, de fapt, niciodată soțul
Făcusem întreruperea de sarcină pentru că el nu era încă pregătit să devină tată, în timp ce pentru mine nu era dorință mai mare decât aceea de a deveni mamă. Am renunțat la asta, de dragul lui. Atunci așa credeam. Acum nu cred că de dragul lui, ci mai degrabă de frica lui. Știam că dacă nu e de acord, nu va ieși nimic bun din asta. Trebuia să se întâmple totul când și cum voia el.
Așa se face că acum, într-un moment de analiză, brusc mi-am dat seama că nu mi-am iubit, de fapt, niciodată soțul. Cred că mai întâi am crezut că el va fi cel care mă va salva din familia de coșmar în care am crescut, cu un tată alcoolic și agresiv. Apoi am crezut că el va fi îngerul meu păzitor. Dar la scurt timp am înțeles că nu e decât un alt călău al viselor și speranțelor mele. Pare că a stat la rând după tatăl meu să-mi ucidă toate visele și năzuințele. Parcă mi-l imaginez cu o foarfecă mare în mână gata să-mi taie aripile pe care doar încercam să le deschid.
Am fost menajera lui fără plată
Nu, nu l-am iubit. Chiar dacă îmi pare rău să spun asta, cred că nici nu m-a ajutat să-l iubesc. Acum regret că m-am căsătorit cu el. Nu a vrut niciodată copii, de teamă că atenția mea se va îndrepta spre cei mici și el va fi lăsat de-o parte. Nu m-a lăsat niciodată să mai muncesc după ce ne-am căsătorit, deși eu încă visam să devin învățătoare. Întotdeauna mi-au plăcut copiii și mă vedeam la catedră, învățându-i pe cei mici să scrie sau să citească, ori să mâzgălească zgomotoși coli albe de desen.
Nu s-a putut. A trebuit să stau lângă el, să am grijă de unicul „copil” pe care mi s-a permis să-l am: soțul meu. Am fost un fel de menajeră fără plată timp de 10 ani pentru el. Și voi fi, probabil, până când voi avea curaj să rup acest lanț cu care mă ține legată.
