Te-ai întrebat vreodată de ce multe nume de familie din România se termină în “escu”? După cum bine știm, acest sufix este o caracteristică a celor mai multe nume de familie din țara noastră, iar apariția sa are o istorie fascinantă care merită explorată.
De ce multe nume de familie din România se termină în “escu”
Cele mai des întâlnite nume de familie românești au terminația „escu”, spre exemplu Ionescu, Popescu, Ștefănescu etc. Deși se crede că acest sufix a fost dintotdeauna atașat numelor românești, studiile au demonstrat că numele care se termină cu „escu” au fost oficializate mult mai târzu, abia în secolul al XIX-lea.
Potrivit specialiștilor, în Evul Mediu, oamenii nu aveau nume, ci doar prenume, pe care le primeau de regulă la botez și care erau de obicei inspirate din cele ale sfinților. Însă pentru a putea fi deosebiți de semenii lor, Ion, Gheorghe, Vasile etc. primeau și o poreclă sau numele de bază a ocupației fiecăruia ori chiar numele tatălui. Spre exemplu, Gheorge Cojocarul, Ion Fierarul, Vasile din Straja etc.
Acest sistem era valabil nu numai la noi, ci în toată Europa și chiar în întreaga lume.
„De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(…). La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiul lui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, precizează specialiştii doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“.
Citește și: Cel mai popular nume de familie din România. Mulți vor fi surprinși, ce se mai află pe listă
Cum a apărut sufixul „escu” în numele de familie ale românilor
Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”fiul lui”. Spre exemplu, Ion sin Gheorghe, însemna Ion fiul lui Gheorghe.
Totodată, la noi apare sufixul „ăscu”, atașat prenumelor, fără a se cunoșate însă semnificația lui. De asemenea, „sin” este înlocuit cu „escu”, ambele având aceeași semnificație.
Începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariția „Sobornicescului Hristov” al lui Alexandru Mavrocordat, dar și ulterior prin Codul Calimah (1816), s-a început transcrierea numleor de familie. Astfel, copiii erau trecuți cu numele tatălui, spre exemplu „Petru al lui Vasile Coritorul”.
În secolul al XIX-lea a apărut și sufixul „escu”. Adăugarea acestui sufix, dar şi legislaţiile privind înregistrarea obligatoriei a numelor de familie, a dus la apariţia onomasticii clasice româneşti cu nume cu „escu“ în coadă.
Potrivit specialiștilor, acest sufix cu origini controversate însemna de fapt același lucru ca în Evul Mediu, respectiv „fiul lui”, doar că în variantă prescurată. Pentru a înețelege mai bine, să luăm exemplul lui Marian Ionescu, care s-ar traduce prin „Marian fiul lui Ionescu”.
„Unii consideră că terminaţia escu ar fi de origine slavă, fiind identică cu aceea de evici. Aşa au apărut numele: Ionescu, Ioaniu, Iliescu sau din Marin, Marinescu sau Marineanu. Aceste nume apar mai ales odată cu dezvoltarea culturii prin şcoli şi biserici”, precizează doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan.
Sufixul „escu” în numele de familie s-a extins în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când odată cu adoptarea Regulamentului Organic și ulterior a Codului Civil (1864), toate persoanele erau obligate să se înscrie și să poarte nume și prenume.
