Sunt în pragul depresiei. De câte ori vorbesc cu soțul meu despre copii, se termină cu o ceartă urâtă, jigniri și reproșuri. Asta pentru că eu îmi doresc un copil, dar soțul nu vrea. El îmi spune mereu că nu e pregătit pentru asta.
Eu înțeleg că nu ești pregătit la 20 de ani. Poate unii dintre noi nici la 30. Dar la aproape 40 de ani să-mi spui că nu ești pregătit să fii tată, mie mi se pare că e vorba despre altceva la mijloc.
Îmi doresc un copil, dar soțul nu vrea. Este iresponsabil și imatur
Îl iubesc, nu aș vrea să spun ceva rău la adresa lui. În definitiv, nici nu cred că e vina lui că simte astfel. Dacă ar fi să găsesc un vinovat – sau doi – aceia ar fi părinții lui. Dumnezeu să-l ierte pe tatăl lui, care a fost un om deosebit de dur și de violent și i-a castrat masculinitatea în permanență. Apoi mama lui, care l-a cocoloșit și l-a menajat, încercând să compenseze lipsa de afecțiune a tatălui, a avut aceași efect de castrare a masculinității lui. Din păcate, această combinație a făcut din el un iresponsabil și imatur, un bărbat care încă se crede copilul mamei și care încă are nevoie să fie tratat și iubit ca un copil.
Credeam că vom avea o comunicare bună
La început, aceste trăsături mi se păreau pure. Naivitatea lui mă făcea să sper că am găsit un bărbat care nu mă va minți, nu mă va trăda sau înșela, care va reuși să-și exprime sentimentele și vom avea o comunicare foarte bună.
Îm mare măsură, așa e. Toate merg bine până la momentul în care vorbim despre responsabilități. De la acest punct, totul se întoarce parcă împotriva mea.
Am ajuns la capătul puterilor, simt că nu mai pot să duc povara căsniciei noastre pentru amândoi. El se simte ca un copil care nu mai merge la școală, ci la muncă. Salariul lui este numai al lui, eventual îi mai dă mămica din pensia ei ceva, ca să-și cumpere băiatul un nou joc pe calculator sau o cameră foto pentru pasiunea lui. Nici măcar asta nu m-ar deranja, dar faptul că nu-i pasă dacă sunt facturi de plătit, dacă este mâncare în casă sau dacă e nevoie să cumpărăm ceva, mă scoate din minți. Am impresia că sunt mama lui, uneori.
Mă gândesc serios să-l părăsesc
Ultima dată când am avut o astfel de ceartă a fost când l-am rugat să-și pună farfuria în mașina de spălat vase. Mașină pe care am cunpărat-o din salariul meu, în rate, pentru că nu mai fac față la toată treaba în casă, având în vedere că el nu face nimic.
A fost suficient să pornim o discuție ce s-a terminat cu jigniri și reproșuri. Îmi spune că sunt iresponsabilă – tot eu. Că dacă nu voiam să fac nimic în casă trebuia să-i spun de la început. Nu s-ar mai fi căsătorit cu mine. Că e treaba mea să fac curat și mâncare. Că doar atât am de făcut. Și nici măcar atât nu sunt în stare să fac și îi cer lui să mă ajute. Că sunt incapabilă. Evident, a ajuns discuția și la copii, eu i-am reproșat că el e încă un copil și de aia nu își dorește să avem copii. Și de aici, totul a explodat.
Acum nu vorbim și mă gândesc serios să-l părăsesc. Nu știu dacă mai vreau să stau cu el. Știu că e un om bun, mă iubește în felul lui, dar modul de a-și manifesta sentimentele față de mine este cel puțin ciudat. Eu am 34 de ani. Îmi doresc să fiu mamă, să am o familie adevărată până când nu e încă prea târziu. Aparent nu ne dorim aceleași lucruri. Eu îmi doresc un copil, dar soțul nu vrea. Nu e ca și când eu mi-aș dori un televizor în dormitor și el nu vrea. Un copil este o responsabilitate pentru care el nu cred că va fi vreodată pregătit.
