Eu și iubitul meu avem o relație deja de doi ani și jumătate și între noi totul pare să meargă foarte bine. Dar încă după atâta timp, iubitul meu se ferește să-mi cunoască părinții. Nu reușesc să înțeleg de ce tot amână acest subiec, dar am niște bănuieli.
Pentru că nu vrea nici măcar să discutăm, pot doar să bănuiesc care ar putea fi motivele. Dar nu am nicio certitudine în acest sens.
Îmi vin în minte tot felul de idei
Încă de când ne-am cunoscut, eu am fost cea care a insistat să avem o relație, pentru că el era mai reținut. Am priceput repede că avea niște complexe, datorită faptului că el provine dintr-un centru de plasament.
Practic, pe el l-au abandonat părinții – de fapt, mama, pentru că pe tatăl lui nu îl cunoaște – și a fost crescut la un centru de plasament, împreună cu mai mulți copii. A avut parte de o copilărie destul de complicată din acest punct de vedere, cu bullying și chiar agresiuni din partea celor mai mari. Asta l-a făcut să urască acest tip de comportament și să se deschidă spre lumea imaginară pe care și-a creat-o singur, prin cărțile pe care le citea. A ajuns, astfel, să aprecieze lectura și, mai târziu, chiar să facă din asta o meserie.
Iubitul meu se ferește să-mi cunoască părinții
A reușit chiar să facă facultate, iar acum este profesor la o școală gimnazială. Nu a vrut niciodată să predea la liceu pentru că spune că adolescenții pot fi foarte greu de controlat.
Eu sunt învățătoare la aceeași școală și avem pasiuni comune. Amândoi iubim copiii și, de mai bine de doi ani de când suntem împreună, vorbim deseori despre viitorul nostru. Își dorește să aibă copii, vorbm despre un viitor împreună, chiar dacă nu m-a cerut oficial. Însă când vine vorba să facem următorul pas, iubitul meu se ferește să-mi cunoască părinții.
Prima ipoteză este că e intimidat de faptul că el nu are părinți, cel puțin pe care să-i cunoască, iar asta l-ar putea face să se simtă complexat.
Cu toate că părinții mei sunt încântați, ori de câte ori le vorbesc despre el și abia așteaptă să-l cunoască.
O altă ipoteză ar fi aceea că, de fapt, nu își dorește să ne facem viața împreună. Poate consideră că e doar o relație care se va termina la un moment dat. La urma urmei, eu am fost cea care a făcut primul pas, și pe al doilea și abia după ce l-am „curtat” o vreme a acceptat ideea că avem o relație adevărată.
Totuși, asta mi-ar fi greu să cred. Îmi spune mereu că sunt prima femeie din viața lui și că sunt foarte importantă pentru el. Dar e o fire foarte sensibilă și interiorizată și nu se manifestă mereu așa cum m-aș aștepta eu. Eu îl înțeleg perfect și nu am o problemă cu asta.
Mai fac o ultimă încercare
De fiecare dată până acum, când am propus să mergem în orașul meu natal să-i cunoască pe ai mei, a „intervenit” ceva. Prima dată chiar s-a îmbolnăvit. A făcut o toxiinfecție alimentară care l-a ținut la pat două zile. A doua oară avea de pregătit un proiect pentru școală care a apărut ca de nicăieri și nu a mai avut weekendul liber.
Au mai fost alte propuneri pe care le-a respins din diferite motive. Ba că nu e pregătit, ba că să-i mai las timp și așa mai departe. Alteori îmi spunea că mai bine mergem undeva să fim doar noi doi, tot weekendul, la mnte sau la mare.
Acum sunt decisă să nu mai cedez. Weekendul viitor îl iau de mână și îl urc în mașină și nu mai accept un refuz. Dacă nici de data asta nu e pregătit, atunci o să încep să-mi pun întrebări serioase cu privire la relația noastră.
