Nu e o glumă. Chiar m-am îndrăgostit de un client cu care fac psihoterapie. Vine la ședințe de câteva luni și, pas cu pas, am început să-l cunosc. Știu, ar fi trebuit să fiu detașată, dar la urma urmei, și psihologul e doar un om. Cu sensibilități și cu defecte. Și nu mai știu cum să ies din situația asta.
Îmi dau seama că și el e implicat deja. Îl văd, nu trebuie să spună nimic, doar să se uite la mine. Dar eu nu vreau să mă dau de gol. Îl țin la distanță, o fac pe intangibila și îl las să vorbească. Apoi intervin cu întrebări, iar unele sunt cu țintă precisă. Doamne, omul ăsta a suferit cât nu ar merita nimeni să sufere. Și totuși a reușit să-și păstreze verticalitatea. Are un caracter uriaș, cum nu mai găsești bărbați în zilele noastre. Nici nu e de mirare că m-am îndrăgostit de el.
Știu că nu e profesional să „dau din casă”, dar atâta vreme cât se păstrează anonimatul, voi descrie doar un fragment din situație, astfel că nu va putea fi divulgată identitatea lui. Cert este că omul a avut o soție care i-a făcut viața un calvar. Apoi doi copii, dintre care unul cu probleme de sănătate, operat. Nu doar că nu e cea mai bună mamă – deși are și momente bune – dar ca soție i-a făcut viața praf acestui bărbat.
M-am îndrăgostit de un client cu care fac psihoterapie
Acum el încearcă să-și revină după ce ea l-a părăsit pentru cel mai bun prieten al lui. I-a lăsat copiii, dar îi vrea casa. Și jumătate din afacere. Iar el i-ar da tot, doar să fie ea fericită. Dar dacă ea nu vrea custodia copiilor, el trebuie să se gândească cum să le asigure traiul celor doi mici. Așa că nu poate să-i dea tot ce-i cere, pentru că trebuie să se gândească și la copii. Pur și simplu nu-mi vine să cred că există un asemenea bărbat, care pe lângă că arată extraordinar, mai are și un caracter imens.
Cred că, judecând după toate astea, nu ar trebui să mire pe nimeni că m-am îndrăgostit de el. Dar știu, nu pot permite nicio apropiere, cel puțin până nu termin ședințele cu el. Am încercat să-i sugerez că nu mai pot să mă ocup de el, dar aproape că s-a panicat. Îmi spune mereu că doar eu îl înțeleg, că doar în mine are încredere. Acum, nu știu dacă vorbește așa cu mine adresându-se calității mele de psiholog sau de femeie. Deși, după cum se uită și după cum îl văd, sunt aproape sigură că și el s-a atașat de mine.
Pur și simplu nu pot crede că m-am îndrăgostit de un client cu care fac psihoterapie. Nu îmi vine să cred că mi se întâmplă mie așa ceva. Și, sincer, nu cred că mai pot avea multă răbdare, pentru că îmi vine să-i spun tot ce simt de câte ori îl văd. Mi-ar prinde foarte bine un sfat legat de ce ar trebui să fac mai departe, pentru a nu-mi distruge cariera, dar să nu-l pierd nici pe el. Pentru că mintea mea e goală când vine vorba despre el.
