Teoria ordinii nașterii stârnește de ani de zile curiozitate și dezbateri aprinse între frați, părinți și psihologi. Deși nu reprezintă o diagnoză oficială în psihologie, această teorie susține că trăsăturile de personalitate ar putea fi influențate de poziția pe care o avem în familia noastră. Primul născut, mezinul sau copilul mijlociu ar putea manifesta comportamente și trăsături specifice, iar psihologii spun că există o logică în spatele acestor diferențe, chiar dacă nu sunt universal valabile.
O teorie veche, dar încă fascinantă
Conceptul de ordine a nașterii nu este unul nou. El a fost detaliat pentru prima dată în anii 1900 de celebrul psihanalist Alfred Adler, care a sugerat că locul pe care îl ocupă un copil în cadrul ierarhiei dintre frați are un impact direct asupra personalității lui. Ideea a prins contur de-a lungul anilor, fiind explorată atât în psihologia populară, cât și în cercetări științifice. Totuși, teoria nu este recunoscută ca un diagnostic medical sau psihologic oficial.
„Conceptul general al teoriei ordinii nașterii este că poziția unui copil în familie va prezice sau determina stilul său de personalitate”, explică psihologul Kate Eshleman pentru Cleveland Clinic.
Chiar dacă ideea de „sindromul copilului cel mare” sau „sindromul mezinului” este atrăgătoare și ușor de asociat cu realitatea familială, specialista avertizează că trebuie să fim prudenți.
Primul născut
Copiii născuți primii tind să fie văzuți ca liderii familiei, cei care dau tonul și care, adesea, resimt presiunea așteptărilor ridicate din partea părinților. Ei au parte de atenția exclusivă a părinților în primii ani, ceea ce poate accelera dezvoltarea cognitivă și socială.
„De multe ori, copilul cel mare este descris ca fiind inteligent, un lider foarte conștiincios. Poate fi perfecționist și uneori un pic autoritar”, spune specialista.
Ea adaugă că acești copii tind să fie ambițioși, de încredere și dornici de succes. Studiile arată că au, în general, un avans în dezvoltarea verbală și a abilităților de lectură, beneficiind de timpul și atenția părinților.
Mezinul
La polul opus, mezinul familiei beneficiază, de regulă, de un stil de parenting mai relaxat. Părinții sunt mai puțin stresați, mai experimentați și adesea mai permisivi. Această libertate suplimentară poate stimula creativitatea și o personalitate extrovertită, dar și tendința spre rebeliune.
„De multe ori, copilul cel mic poate fi descris ca foarte sociabil, extrovertit, iubitor de distracție și poate un pic mai puțin preocupat de performanță sau de perfecționism”, afirmă psihologul.
Tot ea precizează că mezinul poate fi un căutător de atenție, dornic să se afirme într-un spațiu deja ocupat de frați mai mari.
Mijlociul
Copilul mijlociu trăiește o experiență diferită. Nu se bucură nici de statutul de „prim născut”, nici de avantajele mezinului. În schimb, el dezvoltă adesea trăsături precum diplomația, capacitatea de a negocia și independența.
„Adesea, trăsăturile copilului mijlociu includ rolul de moderator sau de împăciuitor. Poate fi perceput ca fiind independent pentru că simte că trebuie să fie. De asemenea, are tendința să se adapteze și să își caute propria atenție”, afirmă Dr. Eshleman.
Relația cu ceilalți frați influențează puternic traiectoria acestui copil. Dacă fratele mai mare este obedient și perfecționist, mijlociul ar putea alege calea rebeliunii, doar pentru a se diferenția.
Copilul singur la părinți
Cei care nu au frați dezvoltă o combinație interesantă de trăsături. Fiind singurul beneficiar al atenției părinților, cel care este singur la părinți are mai multe șanse să fie matur, încrezător și conștient de sine. Totuși, poate avea dificultăți în interacțiunile sociale, mai ales în ceea ce privește împărțirea atenției sau compromisurile.
Cum influențează ordinea nașterii viața de adult?
Chiar dacă ordinea nașterii poate influența personalitatea unui individ, aceste trăsături nu sunt neapărat definitive. Pe parcursul vieții, personalitatea noastră poate suferi transformări, fiind modelată de experiențele personale, interacțiunile sociale și modul în care ceilalți ne percep și ne răspund. Această dinamică reciprocă are un rol important în felul în care ne dezvoltăm și ne ajustăm comportamentele.
În unele cazuri, rolul pe care o persoană îl are în familie poate genera tensiuni sau dificultăți emoționale. De exemplu, cei care au fost primii născuți și au purtat poveri mari de responsabilitate pot ajunge, ca adulți, să simtă că nu au avut parte de o copilărie deplină, ceea ce poate contribui la apariția anxietății sau a sentimentelor de vinovăție și neîmplinire.
