Sunt căsătorită de 10 ani, dar m-am îndrăgostit de o femeie. Da, sunt căsătorită cu un bărbat. Dar nu mă mai regăsesc în această relație. Știu că poate suna a clișeu, dar sunt unele lucruri pe care nu le poți controla. Unele sentimente pur și simplu există, independent de voința ta.
Am știut întotdeauna că e ceva cu mine, dar educația, societatea, și din nou educația dată de tatăl meu care e preot ortodox, m-a făcut să-mi inhib toate aceste trăiri. Nu a fost foarte greu. Știam că există o singură cale de urmat, aceea pe care mi-o schița tatăl meu, de care am fost foarte apropiată. Nu aș avea niciun reproș la adresa lui, el m-a educat așa cum a crezut el că îmi va fi bine. Și nu pot să mă plâng. A fost bine. A fost mereu blând cu mine, dar nu am scăpat și probabil nu voi scăpa niciodată de ideea de pedeapsă divină din subconștientul meu. Cel mai greu a fost pentru mine până când am acceptat ideea.
Relația cu soțul meu s-a răcit
Acum la 36 de ani, mă consider o femeie suficient de matură ca să înțeleg că nu e nimic greșit cu mine. Am impresia că și societatea s-a mai „dezghețat” în ce privește acest tip de iubire „altfel”, deși mai e încă o cale lungă de parcurs. Însă așa cum nu-mi pot stăpâni emoția când o văd la Carla, exact la fel nu pot să scap de acel sentiment că „fac ceva greșit”. Că „pedeapsa divină se va pogorî asupra mea”, că-l „mânii pe Dumnezeu”, și tot arsenalul cu care tata m-a „înarmat” pentru a mă pregăti pentru viață.
Când m-am căsătorit, am știut că eu și Andrei vom fi cei mai buni prieteni și că avem tot șansele unei vieți de familie echilibrate. Tatăl meu l-a simpatizat din prima, chiar dacă nu e preot, așa cum și-ar fi dorit el. E profesor, predă geografie și e un om absolut deosebit. Problema este că am ajuns în ultimii ani să fim colegi de apartament. Nu mai avem aproape nimic în comun.
Soțul meu a suferit un șoc
El acum are o relație cu o colegă, profesoară de sport la școala lui. Multă vreme a încercat din răsputeri să se ascundă. Nu-l condamn, nu sunt supărată pe el, dar fiind un om atât de sincer, i-a fost foarte greu să mintă. Erau situații în care mă prefăceam că nu văd nimic, că nu știu nimic, dar în sinea mea, mă bucuram pentru el. El, în schimb, cred că a trecut prin iad.
El nu știa ce fel de relație este între mine și Carla. Credea că suntem cele mai bune prietene. E colegă cu mine, la liceul la care predau, iar când ieșeam cu ea nu își punea vreodată problema că aș putea fi în altă parte. Asta până când a venit o dată acasă în timpul orelor. Și eu ar fi trebuit să fiu la școală, dar elevii mei erau plecați într-o excursie, așa că am avut o „fereastră”. Nu știu dacă bănuia ceva sau a fost pur și simplu o întâmplare, dar a venit până acasă îm pauza mare, școala lui fiind foarte aproape de casă. Când a deschis ușa de la dormitor și ne-am văzut, am încremenit toți trei. Ei bine, pentru ce l-am făcut să simtă atunci și pentru șocul pe care i l-am produs, cred că pot să ard în iad. Nu pentru că „iubesc altfel”.
Nu este dispus să discutăm
Nu ne-am spus nimic. A închis ușa și a plecat, fără să spună un cuvânt. A venit acasă după cursuri ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În continuare își ascunde relația cu colega de la școală, dar nu mai e la fel de atent. Eu în continuare mă văd cu Carla. Am început chiar să dorm la ea uneori, iar el nu are nimic de zis. Iată, așadar, sunt căsătorită de 10 ani, dar m-am îndrăgostit de o femeie.
Acum nu știu cum abordez problema. Cred că ar trebui să avem o discuție, însă el pare să o evite. De câte ori încerc să aduc vorba despre asta, schimbă subiectul și se face că nu înțelege unde bat. Nu știu dacă să îi spun că vreau să divorțăm? Să las lucrurile așa în continuare? Nu vreau să mă gândesc la tatăl meu când i-aș spune că vreau să divorțez. Cu atât mai puțin aș vrea să fiu în fața lui când i-aș spune motivul pentru care vreau s-o fac.
