Știu că nu sună bine deloc, dar trebuie să recunosc. Sunt obsedată de control. Îmi terorizez copiii și familia din cauza asta și mi-e teamă că îi voi îndepărta pe toți, încet. Dar nu mă pot abține.
Nu pot să stau nepăsătoare când văd că soțul meu nu face nimic, în special în momentele cheie din viața noastră. Așa a fost mereu: dacă unul dintre cei mici se îmbolnăvea, el habar nu avea ce să facă. Îmi spunea să mă liniștesc, că se va face bine. Îmi reproșa că mă panichez și insist să mă duc cu copilul la medic.
Evident, cu o astfel replică nu făcea decât să mă agite și mai mult și să-mi creeze ideea că totul depinde de mine și că pe el nu mă pot baza. Și de obicei urcam într-un taxi sau, mai târziu, în mașina noastră cu copilul și fugeam la spital, unde primeam tratamentul adecvat. Dar niciodată, niciun medic nu mi-a spus că nu era cazul să mă prezint cu copilul la medic, așa cum insista soțul meu. Nici în alte situații nu era mai bine.
Sunt obsedată de control
Țin minte că s-a înfundat chiuveta la baie și nu am putut să o folosim mai bine de un an. Asta pentru că el nu s-a gândit niciodată să cheme un instalator. Problema era că doar el muncea și avea salariu la început, așa că eu nu-mi puteam permite să chem eu un instalator, pentru că nu-l puteam plăti, iar acces la bani nu aveam. Așa că după mai bine de un an mi-am luat inima în dinți și mi-am zis ca mai rău nu pot s-o stric. Am desfăcut-o după logica mea, am descoperit unde era problema și am rezolvat-o, folosind niște improvizații.
La fel s-a întâmplat și cu zugrăvitul, și cu multe alte situații. A trebuit să învăț să mă descurc singură. Am învățat să schimb prize, să fac reparații prin casă, să schimb inclusiv siguranțele, pentru că noi am avut până relativ recent siguranțe modelele vechi, cu lițe. Chiar am descoprit că pot fi foarte independentă și că nu am nevoie de un bărbat pentru astfel de lucruri.
Nu s-a implicat în educația copiilor
Nu mai spun, că în educația copiilor nu s-a implicat niciodată. Sau, când a făcut-o, a făcut-o doar să strice tot ce construiam eu. I-a spus fiului meu de 12 ani că nu are nevoie să meargă la școală prea mult sau să se dea peste cap să învețe bine, că ceea ce are nevoie de „școala vieții”. Asta a fost mai mult dect surprinzător, în condițiile în care chiar el era un inginer foarte bun.
La un moment dat mi-am găsit de muncă și am început să fiu chiar mai independentă. A fost momentul în care soțul meu a devenit disperat și mi-a reproșat că sunt obsedată să îi controlez pe toți.
Dar toate acestea și multe altele m-au făcut să devin o persoană foarte dură, iar acum chiar cred că sunt obsedată de control. Partea proastă este că între timp copiii au crescut, iar eu nu-mi pot reveni.
Încă am tendința de a-i controla
Am mereu tendința de a-i controla, așa cum o făceam când erau mici și încercam să le dau o educație bună. Educație bună au primit, pentru cu amândoi băieții mei sun realizați. Și în plan personal, dar și în cel profesional. Unul lucrează în IT, este căsătorit și are o fetiță. Cel mic este medic, are o iubită și probabil se va căsători și el în curând.
Dar eu încă trăiesc cu aceeași intensitate ca și când simțeam că totul este pe umerii mei și că totul depinde de mine. Iar băieții mei încep să-mi pună limite, ceea ce mă derutează complet. Îmi dau silința să stau deoparte, dar mi-e foarte greu să trăiesc așa.
Încă nu pot înțelege că nu le mai sunt utilă și parcă nici nu vreau să accept asta. Eu nu am avut altă viață în afară de ei. Dar acum, tot mai des îmi spun că sunt obsedată de control. Am mare nevoie de ajutor, pentru că nu vreau să-mi îndepărtez copiii și familia.
