Când a plecat, n-a făcut prea mult zgomot. Nu a fost o ceartă mare, nici vreo explozie de reproșuri. Doar o valiză în mijlocul holului, un „Îmi pare rău, dar nu mai pot” și o ușă închisă în spatele lui. Aveam 32 de ani atunci, iar copilul nostru abia împlinise 4 ani.
Am rămas singură, cu întrebările, cu frica, cu un copil care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Am aflat repede că era o altă femeie. Tânără, zâmbitoare, atentă. Nu am cunoscut-o, dar am auzit destule despre ea. Prietenii „binevoitori” și tăcerile incomode ale celor din jur spuneau mai mult decât orice explicație.
El și-a făcut o viață nouă. Sau cel puțin așa părea. Poze de vacanță, un apartament nou, weekenduri libere fără griji. Iar eu… eu învățam să fiu mamă și tată în același timp. Învățam cum să-mi țin lacrimile până după ce adoarme copilul.
Timpul nu vindecă totul, dar face loc
Au trecut anii. M-am angajat din nou, am făcut un curs de calificare, mi-am luat o garsonieră și m-am încăpățânat să nu cer ajutorul nimănui. El venea uneori să-l vadă pe cel mic, dar niciodată constant. Un telefon, un cadou de sărbători, o vizită grăbită. La început plângea copilul după el, apoi nu-l mai întreba deloc.
Am avut și eu momentele mele de slăbiciune. Nopți în care îmi imaginam cum ar fi fost dacă nu pleca. Dar ceva din mine s-a rupt definitiv atunci. N-a fost doar o trădare de iubire, a fost o abandonare în cel mai greu moment.
Și acum, după aproape zece ani, vine înapoi. A bătut la ușă într-o sâmbătă dimineață, cu o privire obosită și un buchet de flori care părea cumpărat din grabă. Mi-a spus că ea, „femeia pentru care m-a lăsat”, a plecat cu altul. Că l-a înșelat de ceva timp, că a realizat târziu ce a pierdut.
Între regretul lui și liniștea mea
„Aș face orice să mă ierți”, mi-a spus. „Vreau să fim din nou o familie.” A continuat cu toate acele fraze pe care le-am așteptat acum un deceniu, dar care acum sună străin, târziu și gol.
A văzut că nu reacționez și s-a așezat calm, pe canapea, apoi a început…
„Alina, știu că am plecat atunci, dar să îți spun cum am simțit și eu în tot acest timp… Nu vreau să caut scuze, dar poate măcar o să înțelegi un pic mai bine de ce s-a întâmplat totul așa.
Anii dinainte să plec… simțeam că ne pierdusem pe drum. Vorbeam doar despre copil, despre ce mai trebuie plătit, despre ce lipsește din frigider. Știu că și tu erai obosită, poate mai obosită ca mine, dar atunci nu vedeam decât că nu ne mai regăseam deloc. Nu mai știam cine suntem unul pentru altul. Mă uitam la tine și nu mai știam ce simți.
Când a apărut ea, nu a fost vorba doar despre pasiune, cum poate ai crezut. M-a făcut să simt că trăiesc din nou, că sunt văzut, că mai însemn ceva. A fost greșit, știu. Dar, atunci, părea că e singura salvare de la ceva ce nu mai știam cum să repar.
Primii ani după ce am plecat… sincer, nu m-am gândit prea mult. Eram prins în noul început, în iluzia că viața poate fi simplă. Dar încet, s-au adunat golurile. Zilele de naștere ale băiatului, când îl vedeam doar în poze. Crăciunurile în care mă prefăceam că e bine, dar simțeam că lipsește ceva.
Ea, femeia pentru care am plecat, s-a schimbat repede. Sau poate așa era de la început, dar eu nu voiam să văd. Relația noastră a fost bună doar cât a durat mirajul. După aceea… a devenit o rutină seacă. Și când a plecat și ea, cu altul, parcă s-a închis cercul.
M-am trezit singur. Nu doar fără ea. Fără voi. Fără sens.
Și m-am gândit la tine. La cum ai dus totul singură. La cum ai rămas acolo, în viața adevărată, nu în povestea frumoasă pe care mi-am închipuit-o eu.
Nu vin să cer ceva. Știu că am pierdut mult. Poate tot. Dar am simțit că trebuie măcar să-ți spun adevărul meu. Nu ca să mă ierți… ci ca să știi că și mie mi-a durut. Poate mai târziu decât pe tine, dar m-a durut.”
I-am ascultat cu calm. M-am uitat la el și nu am mai simțit furie, nici dor, doar un fel de milă distantă. Nu-l mai iubesc. Poate că nici nu mai sunt aceeași femeie de atunci. Cei zece ani m-au schimbat, m-au crescut, m-au vindecat pe bucăți.
Copilul nostru, acum adolescent, m-a întrebat cine e bărbatul care a venit. I-am spus simplu: tatăl lui. N-a întrebat mai mult. Cred că a înțeles, cu o maturitate tristă, că sunt lucruri pe care nu le putem repara, oricât de mult am vrea.
CITEȘTE ȘI:
Nu știu ce va face el de acum. Poate va insista, poate va încerca să recupereze anii pierduți. Dar eu nu-l mai pot primi înapoi. Nu pentru că nu pot ierta, ci pentru că am învățat să trăiesc fără el.
Iar uneori, să fii bine înseamnă să știi când să spui: „Nu mai e loc pentru tine aici. Ai plecat o dată. Eu am rămas.”
