Mă numesc Elena, am 41 de ani și lucrez în aceeași companie de 10 ani. Îmi scriu și eu povestea aici pentru că, în sfârșit, am simțit momentul în care pot pune lucrurile cap la cap… Am trecut prin multe în acești ani. Divorțul meu, acum cinci ani, a fost o ruptură grea, dar necesară. Nu eram fericită și nu voiam ca fiica mea, Ana, să crească într-o casă în care tăcerea era mai prezentă decât zâmbetele.
Ana are acum 14 ani și e toată lumea mea. În toți acești ani m-am concentrat pe ea și pe muncă, am încercat să-mi țin viața pe o linie dreaptă, chiar dacă au fost și momente când simțeam că mă clatin.
Mihai, șeful meu… Nu știu dacă e cea mai bună alegere!
Apropierea de Mihai, șeful meu, n-a fost intenționată. Nu l-am văzut niciodată altfel decât un superior – profesionist, exigent, uneori ironic. Dar, în timp, ceva s-a schimbat. Poate din cauza unor discuții mai personale, a unui zâmbet schimbat la final de zi sau a felului în care mă întreba, aparent întâmplător, dacă Ana e bine sau dacă am avut o zi grea.
E căsătorit. Știu asta. Are doi copii și, aparent, o căsnicie „funcțională”. Dar colegii vorbesc. Se spune că relația cu soția lui e rece de ani de zile, că locuiesc mai mult ca doi străini în aceeași casă. El n-a spus niciodată nimic clar, dar nici nu s-a ferit să-mi arate, subtil, că mă place.
Semne, întrebări și o frică surdă
Cel mai greu mi-e să interpretez semnele. Un compliment strecurat într-o ședință, un mesaj trimis după program cu un „Mă gândeam la discuția noastră” sau acel „Îți stă bine astăzi” spus cu un zâmbet pe colțul gurii. Sunt doar gesturi amicale? E doar un om politicos sau e mai mult de-atât?
Într-o zi, după ce prezentasem un proiect în fața echipei de conducere, a așteptat să plece toți din sală și mi-a spus: „Ești cea mai bună din tot departamentul. Și, sincer, nu doar profesional.” Apoi a tăcut. M-a privit câteva secunde prea mult. Atât. Nu a mai adăugat nimic. Nici eu. M-am ridicat, i-am mulțumit, și-am plecat cu inima bătând haotic.
De-atunci, lucrurile au devenit tot mai confuze. Nu ne căutăm, dar ne regăsim în aceleași momente. Nu ne scriem, dar când ne intersectăm, totul pare să aibă altă greutate. Sunt zile în care mă simt vinovată doar pentru că aștept să-l văd intrând pe ușă. Și alte zile în care îmi repet că e complet greșit, că nu trebuie să las garda jos.
O luptă între conștiință și emoție
Încerc să mă agăț de rațiune. Gândul că aș putea distruge o familie, chiar și una disfuncțională, mă paralizează. Și mai e și Ana. Nu mi-aș ierta niciodată dacă aș aduce în viața ei un scandal, o poveste murdară, o mamă care a uitat ce înseamnă verticalitatea.
Pe de altă parte, sunt femeie. De cinci ani, am fost doar mamă, doar angajat, doar prietenă, niciodată iubită. Și, sincer, îmi e dor. Îmi e dor să mă simt văzută, dorită, atinsă. Îmi e dor de cineva care să mă asculte și să-mi spună că sunt frumoasă fără motiv.
Dar cât de real e ceea ce simte el? Poate că sunt doar o evadare temporară dintr-o căsnicie eșuată. Poate că, dacă ar fi liber, n-ar privi în direcția mea. Sau poate că simte exact ce simt și eu, dar nu are curajul să ducă mai departe.
Ce aș putea face, acum?
Deocamdată nu știu. Nu am făcut niciun pas clar spre el, și nici el nu m-a pus vreodată în fața unei alegeri. Mă gândesc uneori să îmi schimb locul de muncă. Alteori, îmi spun că ar fi o lașitate. Poate că nu trebuie să fug, ci doar să fiu sinceră cu mine.
Aș vrea să pot vorbi cu el deschis. Fără ambiguități, fără ocoliri. Să-i spun ce simt, dar și ce mă sperie. Să aflu dacă între noi e o fantezie trecătoare sau o șansă ratată de a fi fericiți.
Citește și:
Până atunci, continui să îmi port masca de profesionalism, să-mi cresc copilul, să-mi fac treaba cât pot de bine. Și, în fiecare dimineață, când mă uit în oglindă, îmi repet că sunt mai mult decât ceea ce simt acum. Sunt și mamă, și femeie, și om – și trebuie să aleg cu grijă cine merită să-mi fie aproape.
