Nu am știut despre adevărata viață a soțului meu până când nu l-am mințit într-o zi că plec din București, în interes de serviciu. Am stat la prietena mea, care locuiește la câteva blocuri de noi și atunci l-am văzut ieșind din scara blocului ținând de mână o femeie. Nu era vreo colegă de serviciu, nu era vreo rudă, nu era cineva pe care îl cunoșteam din poveștile lui.
Era o femeie necunoscută, mult mai tânără decât mine, îmbrăcată elegant, cu un rucsac mic și pantofi sport albi, strălucitori. Părea o scenă dintr-un film pe care nu voiam să-l văd. Am înlemnit pe loc, cu telefonul în mână și un nod în gât care nu voia să se dizolve.
Din soție, m-am transformat în detectiv
Am urmărit scena fără să fiu văzută. M-am pitit după o dubă de curier și mi-am ascuns fața într-o glugă, de parcă tot orașul ar fi fost complice la ceea ce vedeam. El, soțul meu, cel cu care împărțisem aproape un deceniu de viață, râdea cu poftă, cum nu-l mai văzusem de mult. O ținea de mână lejer, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Au mers câțiva pași, apoi s-au oprit în fața unei cafenele. Ea l-a sărutat pe obraz, apoi au intrat.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu a fost doar trădarea în sine. A fost faptul că l-am simțit străin, ca și cum omul de lângă mine în toți acești ani fusese o proiecție, o iluzie. Am tremurat, dar nu am plâns. Nu atunci.
M-am întors la prietena mea, Andreea, căreia nu i-am spus încă nimic. M-am așezat în bucătăria ei și m-am uitat în gol minute întregi, cu cafeaua rece în mână. În acea zi, am decis să nu îl confrunt imediat. Am decis să aflu tot.
Descoperirea unei vieți paralele
În următoarele două săptămâni, am continuat jocul. I-am spus că sunt plecată în delegații, am închiriat o cameră mică într-un apartament din apropiere și l-am urmărit. Fiecare zi aducea un nou șoc. Nu era doar o amantă. Era o relație completă. Mergeau la cumpărături, făceau jogging împreună, mergeau la film. Îl sunam uneori, iar el îmi spunea senin că lucrează târziu sau că are o întâlnire cu un client dificil. Mă mințea cu o ușurință tulburătoare.
Am început să mă îndoiesc de mine, de tot ce știam. Îmi rememoram serile petrecute acasă, momentele în care el părea doar obosit sau absent. Atunci le justificam prin stres sau suprasolicitare. Acum înțelegeam: trăia o viață dublă. Și o gestiona cu o organizare impecabilă.
CITEȘTE ȘI…
Mi-am părăsit soțul pentru un tânăr de 23 de ani. Este prieten cu băiatul meu
Într-o seară, i-am urmărit până la apartamentul femeii. Era într-un cartier liniștit din sectorul 1, la ultimul etaj al unui bloc nou. L-am văzut cum intră cu o plasă de cumpărături și un vin. A ieșit abia după miezul nopții. Avea același mers, același zâmbet liniștit. Iar eu, în întunericul mașinii mele, simțeam că devin alt om.
Un adevăr mai complicat decât o aventură
După trei săptămâni, am adunat tot curajul. I-am spus că m-am întors mai devreme. A fost surprins, dar și precaut. Nu mi-a spus mare lucru, dar a devenit brusc mai atent. Am profitat de ocazie ca să-i pun întrebări indirecte. A spus că e stresat, că are multe pe cap, că trebuie să se concentreze pe muncă. Minciuni subtile, dar reci.
Atunci am luat o decizie ciudată: nu să îl confrunt, ci să o caut pe ea. Voiam să înțeleg. Voiam să știu dacă și ea trăiește în minciună, sau dacă e parte din scenariul pe care soțul meu îl regiza cu atâta grijă.
Am mers la ea într-o dimineață de sâmbătă. Am sunat la interfon și am spus simplu: „Sunt soția lui Vlad.” Tăcere. Apoi: „Urcă.”
A deschis ușa cu o expresie de jenă, dar nu de surpriză. Se numea Irina și, spre uimirea mea, știa cine sunt. A știut tot timpul.
Mi-a spus că el îi promisese că ne vom despărți, că suntem „doar colegi de apartament”, că eu știu de relația lor. Îi arătase chiar poze cu noi doi, spunând că sunt vechi, de la începutul căsniciei. Îmi cunoștea chipul, dar nu și adevărul.
Am stat două ore de vorbă. Nici ea nu era vreo distrugătoare de familii. Era doar o femeie care iubise o versiune a aceluiași om. Și în timp ce vorbeam cu ea, am simțit pentru prima dată nu furie, ci milă. Pentru mine, pentru ea, pentru toate minciunile în care trăisem.
Ce înseamnă să alegi pentru tine
În seara aceea, am început să împachetez. Fără țipete, fără scandal. Vlad a venit târziu, iar când m-a văzut, a știut. Nu m-a întrebat nimic. A înțeles că se terminase.
„Nu trebuia să afli așa”, mi-a spus.
„Nu trebuia să aflu deloc?”, am întrebat eu, privind ultimele haine pe care le pliam în tăcere.
Am plecat fără reproșuri mari. Doar cu un singur gând: cine suntem, când nu ne vede nimeni? Și mai ales, ce fel de viață alegem să trăim?
Epilog
Au trecut opt luni de atunci. Locuiesc singură, într-un apartament mic, cu multă lumină. Am învățat să nu mai justific comportamente care nu au scuze. Mă văd des cu Andreea și am început să scriu povești despre oameni care își mint partenerii – nu ca să mă răzbun, ci ca să înțeleg.
Vlad și Irina nu mai sunt împreună. N-a fost iubire adevărată. A fost doar o escapadă, un spațiu paralel, construit pe minciuni. Iar adevărul – oricât de dureros ar fi – prăbușește până și cele mai elaborate ficțiuni.
Nu am aflat tot despre viața secretă a soțului meu. Dar am aflat tot ce aveam nevoie să știu despre a mea.
