Nu mi-am dat seama niciodată cine este cu adevărat soacra mea, până când nu i-am găsit o scrisoare, sub masa din bucătărie. Căzuse, iar ea nu a fost atentă să își apere cel mai mare secret al vieții ei. De atunci, de când am citit, mă gândesc cum să abordez acest subiect cu soțul meu, pentru că știu că l-ar schimba enorm și i-ar clătina tot ce a crezut până atunci despre mama lui…
Un zâmbet misterios pe buze, un secret teribil
Totul s-a întâmplat într-o dimineață obișnuită, în care ne pregăteam să plecăm la serviciu. Soacra mea venise în vizită de câteva zile, stătea cu noi din când în când, mai ales de când ne născusem fetița. Îmi plăcea să cred că ne înțelegeam bine, chiar dacă nu era cea mai deschisă persoană. Întotdeauna calmă, puțin rece, dar mereu cu zâmbetul acela misterios pe buze, de parcă știa ceva ce restul lumii nu știa.
În dimineața aceea, am observat un colț de hârtie ieșind de sub masă. Inițial, am crezut că e o listă de cumpărături. Când am tras-o, am realizat că e o scrisoare veche, mototolită. Nu avea plic, doar un scris caligrafic, aliniat frumos, dar clar personal. M-am simțit vinovată pentru că am început să citesc, dar primele rânduri m-au prins ca un magnet:
Ce conținea scrisoarea…
„Dragă Aurel, îți scriu cu mâna tremurând, gândindu-mă că nu vei citi niciodată aceste rânduri. Fiul nostru are deja 8 ani și seamănă cu tine mai mult decât ai crede. Niciodată n-am avut curajul să îți spun, nici măcar după ce ai plecat…”
M-am așezat pe podea, paralizată. Aurel nu era tatăl soțului meu, sau cel puțin așa credeam cu toții. În familia lor se vorbise mereu despre căsătoria părinților lui ca despre una clasică: două suflete tinere, care s-au întâlnit și s-au căsătorit după câteva luni. Nimic dramatic, nimic spectaculos. Dar această scrisoare spunea altceva: că Aurel fusese iubirea vieții ei, iar copilul — adică soțul meu — era rodul acelei iubiri, ascunsă de toți.
CITEȘTE ȘI:
Scrisoarea continua, cu detalii despre cum el plecase din țară, despre tăcerea care se așternuse între ei și cum, presată de părinți și rușine, ea se căsătorise cu un alt bărbat, asumându-și o viață în care adevărul fusese înlocuit de o minciună bine păzită.
Scrisoarea, o povară pentru mine
Când a intrat în bucătărie, am ascuns hârtia instinctiv sub tricoul meu. Nu știu dacă a văzut ceva în expresia mea sau dacă pur și simplu a uitat că o lăsase acolo, dar nu a spus nimic. A zâmbit la fel de calm ca întotdeauna, apoi s-a întors la ce făcea.
De atunci, port acea scrisoare cu mine ca o povară. Am citit-o de zeci de ori. Știu ce ar însemna pentru soțul meu să afle că omul pe care l-a iubit și l-a numit „tată” nu este, de fapt, părintele lui biologic. Dar mai știu și cât de tare o idealizează pe mama lui — o consideră o femeie demnă, discretă, profund morală. Dacă ar afla că ea a trăit într-o minciună, și mai mult, că i-a ascuns un asemenea adevăr, nu știu dacă ar mai putea avea aceeași imagine despre ea.
Mi-am căutat un moment bun pentru acest adevăr dureros
M-am gândit să îi arăt scrisoarea de ziua lui. Apoi m-am răzgândit. M-am gândit să i-o citesc într-o seară, ca pe o poveste. M-am răzgândit din nou. Ce drept am eu să dau la iveală secretul altei femei? Dar ce drept am să nu îi spun adevărul soțului meu despre propria lui viață?
În fiecare zi îmi pun aceeași întrebare: adevărul ne eliberează sau ne destramă? Și mai ales — este iubirea mai puternică decât ceea ce nu am știut niciodată despre cei pe care îi iubim cel mai mult? Mi se pare că trăiesc o telenovelă, încă nu îmi vine nici mie să cred că așa ceva se poate întâmpla în viața reală. Poate cu timpul voi mai primi semne și voi ști cu adevărat ce și cum ar trebui să fac…
