Nu știu cum să încep. Este povestea mea, o poveste pe care încă mă chinui să o înțeleg. Poate că o scriu ca să mă eliberez de greutatea pe care o port în suflet sau poate doar pentru că simt nevoia să fiu auzită, chiar și de oameni pe care nu îi cunosc.
Mă numesc Ioana. Am 29 de ani, iar acum câteva luni am trăit cea mai frumoasă și, în același timp, cea mai distrugătoare zi din viața mea. Ziua în care m-am căsătorit.
Soțul m-a înșelat în ziua nunții
Totul părea perfect. Era o zi de mai, cu soare blând și cer senin. Nunta noastră fusese plănuită cu grijă, fiecare detaliu fusese verificat de zeci de ori. Eu eram în rochia mea albă, exact cum o visasem, iar el… Adrian, bărbatul cu care credeam că voi îmbătrâni, părea cel mai fericit bărbat din lume.
Ceremonia a fost ca un vis. Privirile noastre se întâlneau la fiecare pas, iar eu eram convinsă că el mă iubește la fel de mult cum îl iubeam și eu. După ce am spus „Da”, inimile noastre păreau să bată în același ritm. Oamenii aplaudau, părinții noștri plângeau de emoție, iar noi eram două suflete unite pentru totdeauna. Sau cel puțin așa credeam.
Seara, la petrecere, totul părea perfect. Adrian dansa cu mine, îmi șoptea cuvinte dulci și îmi spunea cât de norocos se simțea că sunt a lui. Prietenii noștri râdeau, invitații se distrau, iar eu eram convinsă că trăiesc un basm.
Dar undeva, în mijlocul acelei bucurii, a început să mă bântuie un sentiment ciudat. Adrian dispăruse. Am încercat să nu dau importanță, spunându-mi că probabil discuta cu personalul de la restaurant sau cu vreun prieten. Însă minutele treceau, și el nu apărea.
Am ieșit să-l caut. L-am găsit după câteva minute, dar scena pe care am surprins-o mi-a frânt inima în milioane de bucăți.
Era în spatele restaurantului, într-un colț retras, sărutându-se cu altcineva. Am rămas nemișcată, incapabilă să procesez ceea ce vedeam. Adrian, proaspătul meu soț, mă trădase chiar în ziua nunții noastre.
Citește și: Am făcut greșeala vieții mele. Soțul nu mai vrea să mă ierte sub nicio formă
Cu cine mă înșela?
Dar ceea ce m-a șocat mai mult decât trădarea lui a fost persoana cu care mă înșela. Era Roxana, cea mai bună prietenă a mea, domnișoara mea de onoare.
Mi s-a tăiat respirația. Îmi amintesc cum mi-au tremurat mâinile, cum mi-a înghețat sângele în vene. Am vrut să mă apropii, să-i confrunt, dar ceva m-a oprit. Am stat acolo, ascunsă, uitându-mă cum ei se sărutau fără nici cea mai mică urmă de rușine sau reținere.
M-am întors la petrecere ca o umbră. Muzica, râsetele, luminile – totul devenise un zgomot de fundal. În mintea mea era un haos total. Nu știam ce să fac, cum să reacționez. Simțeam că nu pot să fac un scandal acolo, în fața tuturor, dar nici să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic nu părea o opțiune.
Când Adrian s-a întors la masă, m-a privit cu ochii lui căprui care odată îmi inspirau siguranță. Mi-a zâmbit, iar eu m-am forțat să-i zâmbesc înapoi. Nu l-am confruntat în acea noapte. Am stat acolo, jucând rolul miresei fericite, deși sufletul meu era zdrobit.
După nuntă, am evitat să deschid subiectul. Nu știu de ce. Poate pentru că speram că a fost doar o greșeală, un moment de slăbiciune. Poate pentru că îmi era frică de adevăr. Dar lucrurile nu au rămas ascunse pentru mult timp.
Confruntarea
Două săptămâni mai târziu, am găsit în telefonul lui mesaje de la Roxana. Erau prea multe pentru a fi ignorate. „Mi-e dor de tine”, „Nu pot să cred cât de mult riscăm” și altele de genul acesta.
L-am confruntat. Nu a negat. Mi-a spus că relația lor a început cu câteva luni înainte de nuntă și că nu știe de ce a continuat să se vadă cu ea. Că mă iubește, dar că nu s-a putut opri.
Am fost devastată. Trădarea lui Adrian era deja greu de suportat, dar faptul că Roxana, prietena mea cea mai bună, a fost complice, a făcut lucrurile de o mie de ori mai rele.
După o lună de lupte interioare și discuții dureroase, am luat decizia să pun capăt căsniciei noastre. Nu pot să spun că a fost ușor. Îl iubeam, dar nu puteam să trăiesc cu un om care m-a trădat în cel mai urât mod posibil.
Astăzi, sunt în proces de a-mi reconstrui viața. Încă doare, încă mă gândesc la ce am pierdut, dar învăț să mă iubesc mai mult pe mine însămi. Povestea mea nu este una cu final fericit, dar sper că este un nou început.
Și dacă pot învăța ceva din această experiență, este că merită să luptăm pentru respectul și demnitatea noastră, chiar dacă asta înseamnă să renunțăm la oamenii pe care îi iubim.
