Când copiii devin părinți: ce este parentificare și cum le strică copilăria

Unii copii par mai maturi decât alții, dar această maturitate nu vine întotdeauna natural. Uneori, copiii sunt forțați să crească repede din cauza situațiilor de acasă sau a modului în care părinții îi tratează. Un comportament adesea invizibil al părinților poate avea efecte negative pe termen lung asupra copiilor, chiar și în familii iubitoare. Când copiii sunt puși să preia responsabilități prea mari, ei încep să-și neglijeze propriile nevoi și pot suferi pe plan emoțional și fizic. Fenomenul prin care copilul devine responsabil pentru părinți sau gospodărie se numește parentificare și nu transformă neapărat copilul într-un adult independent, ci poate afecta serios dezvoltarea acestuia. Potrivit specialiștilor, acest comportament poate fi dăunător și există modalități prin care părinții îl pot opri.

Ce este parentificarea?

Parentificarea apare atunci când copilul preia responsabilități sau poveri emoționale care aparțin adulților. Lauren Auer, terapeut specializat în traume, explică pentru Parade că, de multe ori, copilul este perceput ca fiind „util” sau „matur”, iar acest lucru face ca fenomenul să fie adesea invizibil.

„Acești copii se simt importanți și necesari – nu își dau seama că își pierd copilăria”, spune specialista.

Deși pare că părinții îi învață lecții de viață bune, realitatea este că nevoile dezvoltării copilului sunt ignorate.

De ce copiii repetă expresii ca „slay”, „skibidi” sau alte trenduri virale? Ce ne spun specialiștii despre asta

Părinții din România se plâng adesea că nu mai înțeleg ce spun copiii lor: „Slay, skibidi, pog… ce înseamnă asta?”. Expresii ca acestea au devenit…

14 obiceiuri emoționale surprinzătoare care pot avea legătură cu traumele din trecut

Mulți oameni observă anumite tipare în modul în care reacționează la evenimentele din viață și se întreabă de ce au aceste reacții. Unele obiceiuri emoționale…

„Ei învață să pună pe primul loc pe toată lumea, iar acest lucru poate influența modul în care își construiesc relațiile și își definesc valoarea. Este, de fapt, o strategie de supraviețuire: descoperă că atunci când au grijă de ceilalți, lucrurile sunt mai calme și mai sigure”, mai spune ea.

Aceasta poate afecta copilul pe termen lung, deoarece sistemul său nervos rămâne mereu în stare de alertă, iar copilul nu învață să-și gestioneze propriile nevoi sau să stabilească limite sănătoase.

Tipuri de parentificare

Există două tipuri de parentificare: instrumentală și emoțională. Parentificarea instrumentală apare când copilul preia responsabilități practice pentru familie, cum ar fi gătitul, curățenia, gestionarea banilor sau îngrijirea fraților mai mici, depășind ceea ce este normal la vârsta lui.

Parentificarea emoțională presupune ca cel mic să devină sprijinul emoțional al părinților.

„Ei aud problemele adulte, gestionează conflictele din familie, se simt responsabili pentru emoțiile tuturor sau devin mediatorii familiei”, explică Auer.

Copilul poate încerca să înveselească părinții triști sau să mențină armonia, fără să fie conștient că acest rol îi afectează propria dezvoltare.

Exemple de parentificare

Lauren Auer oferă câteva exemple care ar putea fi familiare multor persoane, chiar dacă nu și-au dat seama în copilărie:

• Un părinte își descarcă constant stresul de la serviciu sau problemele de cuplu pe un copil de 10 ani.
• Un copil de 8 ani pregătește frații mai mici pentru școală pentru că mama este copleșită.
• Copilul intervine în conflictele familiale pentru a face pace.
• Copilul încearcă mereu să înveselească un părinte trist sau deprimat.

„Poate fi la fel de simplu ca adulții care spun mereu că un copil este ‘matur’ sau ‘înțelept pentru vârsta lui’. Aceasta face ca orice copil să se simtă special și important, fără să știe că pierde copilăria”, adaugă Auer.

Efectele pe termen lung

Parentificarea poate avea consecințe serioase în viața adultă. Copiii care au fost forțați să fie „părinți” dezvoltă adesea tendința de a-i mulțumi pe ceilalți și au dificultăți în a spune „nu”. Ei se simt responsabili pentru emoțiile tuturor și pot dezvolta disociere cronică, rămânând „în mintea lor” sau ignorându-și propriile sentimente.

De asemenea, aceste persoane pot intra în relații în care rolul de îngrijitor persistă, oferind mai mult decât primesc.

„Ei nu își dau seama de ceea ce pierd în copilărie – și când ajung adulți, realizează cu tristețe că au ratat acea perioadă. Mulți se confruntă cu anxietate, depresie sau epuizare pentru că nu au învățat că este în regulă să ai nevoi”, spune specialista.

Cum pot opri părinții acest comportament?

Primul pas pentru a opri parentificarea este să recunoști că fenomenul există în familie. Chiar și părinții care își iubesc copiii pot să le ceară responsabilități prea mari fără să își dea seama. Este important ca adulții să găsească sprijin în afara copilului, prin prieteni, alți membri ai familiei sau terapeuți, astfel încât copilul să nu fie folosit pentru rezolvarea problemelor adulte. Copiii trebuie lăsați să se bucure de copilărie și să se concentreze pe prietenii lor, hobby-uri și activități specifice vârstei.

Dacă observați că micuțul preia prea multe sarcini, trebuie să îi clarificați că acele griji nu îi aparțin. Cu sprijin adecvat și, dacă este nevoie, terapie, tiparele de parentificare pot fi corectate. Chiar dacă fenomenul apare în familii iubitoare, consecințele pentru copil sunt mai importante decât intențiile părinților. Prin conștientizare și ajutor specializat, aceste tipare pot fi schimbate și copilul poate învăța să își respecte propriile nevoi.

Rămâi la curent cu ultimele materiale exclusive și noutăți despre tot ce te interesează, pe Canalul nostru de WhatsApp!