Acum are timp să se gândească mai mult la viața lui. Așa mi-a spus, că el nu are timp să trăiască pentru el, pentru că mereu trebuie să se ocupe de familie. Așa că eu și soțul meu am divorțat după 20 de ani de căsnicie. Acum are timp pentru tot ce vrea el.
Problema este că de când am divorțat, e mereu la ușa mea. Mereu vine cu diferite motive. Ba că vrea să-l vadă pe fiul nostru cel mic, ba că vrea să-i aducă ceva de acasă, ba îmi aduce mie câte ceva de acasă, ce i se pare lui că mi-ar trebui. În realitate, nu îmi lipsește nimic. Acum mi se pare că în casa mea e mai multă viață decât unde stă el.
Știu că vrea să ne împăcăm, dar eu nu mai vreau. Am decis că viața mea merită mai mult decât un bărbat care mă minte și mă înșală. L-am prins cu alte femei de zeci de ori. La început am plâns, am suferit, m-am îmbolnăvit din cauza lui. Apoi am înțeles că nu se va schimba niciodată. Dar l-am iubit enorm, așa că mi-am asumat să trăiesc lângă el, așa cum este.
Mi-am spus că nimeni nu e perfect. M-am uitat în jurul meu și mi-am dat seama că nu văd niciun cuplu perfect sau fără probleme. Mi-am făcut curaj și am mers mai departe, fără să mai încerc să-l fac să nu mă înșele. Dar picătură cu picătură, toate aceste trădări ale lui m-au făcut să mă pierd pe mine, să nu mai știu cine sunt eu fără el. În mod bizar, la fel îmi spunea el.
Eu și soțul meu am divorțat
Îmi explica de ce mă înșală și zicea că este modul lui de a evada. Că familia noastră și cei doi copii îl copleșesc, că el nu mai face față la toate aceste responsabilități. Zicea că îl stresează faptul că el e capul familiei și că trebuie să ne asigure nouă totul. Spunea asta uitând că eu nu sunt casnică și că am avut perioade în care am câștigat mai mult decât el. Desigur, atunci m-a înșelat pentru că se simțea umilit de faptul că nu câștigă cât mine.
În fine, apoi a început să-mi spună că toate aceste probleme, ratele la bancă, copiii, ședințele cu părinții, încercarea de a fi mereu „în rând cu lumea”, pe el îl consumă și că el nu mai are timp pentru el.
Acum i-am lăsat timp pentru el. Să se redescopere, să-și găsească liniștea. M-am mutat cu fiul cel mic într-un alt apartament, unde plătesc chirie. Fiul cel mare e la facultate, el vine rareori în oraș. Oricum, i s-a părut că am făcut cel mai bun lucru, nemaiacceptând mizeriile pe care le făcea soțul meu.
Acum însă se plânge că e pustie casa fără noi. Că se simte singur și că nu se poate obișnui. I-am spus că i-am lăsat spațiu. Poate-și găsește vreo tinerică cu care să-și refacă viața. Am ajuns la aproape 50 de ani să ne purtăm ca doi adolescenți, nesiguri emoțional și trădați de propriile sentimente.
De șase luni de când eu și soțul meu am divorțat, viața mea e cu totul alta. Mă simt eliberată de o mulțime de griji, iar starea mea sufletească se îmbunătățește pe zi ce trece. Îmi pare rău pentru el, că nici la vârsta asta nu știe ce vrea. Dar eu acolo nu mă mai întorc.
