M-a cerut în căsătorie și nu știu ce să fac. Asta se întâmplă atunci când vrei doar să-i faci pe ceilalți să se simtă bine, indiferent de cum te simți tu. Nu spun că ar trebui să fim egoiști și să ne gândim doar la binele nostru, dar e important ca atunci când încercăm să îi facem pe cei de lângă noi să se simtă bine, asta să nu ne afecteze nou starea.
Uneori am impresia că nu-l cunosc deloc pe iubitul meu
Inițial am acceptat cererea lui, dar acum simt că nu sunt pregătită pentru asta în totalitate. Nu știu dacă m-aș putea vedea lângă el pentru tot restul vieții mele. Uneori am impresia că nu îl cunsoc deloc pe iubitul meu, deși suntem împreună de aproape patru ani.
Când l-am cunoscut pe Cosmin aveam 21 de ani. Eram studentă, dar în paralel lucram la o cafenea și el venea zilnic să-și bea cafeaua acolo. La început, însoțit de niște prieteni, apoi singur. Când nu eram eu pe tură nu stătea, îmi spuneau colegele – venea, întreba de mine și pleca. Atunci am înțeles că eu eram motivul pentru care venea acolo zilnic, nu cafeaua. Am început să vorbim, apoi să ieșim împreună, iar după ce câteva luni eram de nedespărțit. Îmi tot spunea că are impresia că mă cunoaște de o viață înteragă, deși erau doar câteva luni de când ne cunoșteam. Totuși, eu nu am avut acest sentiment atât de acut ca și el, cu toate că îmi plăcea prezența lui.
M-a cerut în căsătorie, dar nu știu ce să fac
Dar lucrurile s-au mai schimbat după ce i-am cunoscut familia. Mama lui este o femeie foarte dură cu oricine se apropie de fiul ei. Indiferent cu ce intenții, bune sau rele. Este extrem de posesivă și se așteaptă ca și eu să o ascult, exact așa cum o ascultă el. Ei bine, noi nici măcar nu stăm împreună, eu nu sunt fiica ei, nu am niciun motiv să o tratez ca și cum ar fi stăpâna mea. Dacă pe el nu îl deranjeză atitudinea mamei lui, e problema lui. Mă gândeam mereu că oricum nu voi sta cu ea, prin urmare nu mă interesează faptul că ea e atât de posesivă.
Acum însă, după ce Cosmin m-a cerut încăsătorie, încep să mă întreb dacă am făcut bine că am acceptat. El îmi tot spune că putem locui cu mama lui, care are o casă foarte mare. E adevărat asta, dar indiferent cât ar fi de mare spațiul, nu e suficient pentru ca noi să avem intimitate, cu mama lui prin preajmă. Eu nu îmi doresc să locuiesc cu ea. Sunt singură de la 15 ani. Ai mei mi-au luat un apartament în chirie când am început liceul și m-au lăsat să stau singură acolo, dar fără să mă facă să mă simt abandonată. Au avut încredere în mine, m-au susținut mereu, chiar dacă fizic nu erau lângă mine. Am știut însă că pot conta pe ei oricând. Mama nu ar face vreodată remarci în ce privește deciziile mele. Ea, eventual, mi-ar expune și alte variante la care eu nu m-am gândit, însă nu ar încerca să-mi impună nimic. Are încredere în judecata mea, în primul rând.
Sunt diferențe mari între noi
Acum, văzând ce diferențe mari sunt între noi, chiar sunt încurcată. Mă tot gândesc că m-a cerut în căsătorie, dar nu știu ce să fac. I-am spus da, însă nu mai sunt convinsă că am făcut bine. Nu cred că relația asta va evolua, atâta timp cât nu suntem lăsați independenți, iar el nici nu încearcă să obțină acastă libertate față de mama lui.
Problema este că începe să mă preseze să stabilim data nunții, iar eu încerc să trag de timp cât pot. Mereu sunt ocupată, am altceva de făcut, o lăsăm pe mîine, pe săptămâna viitoare. El este mai stresat și mai emoționat decât ar trebui să fie o mireasă. Cel mai probabil ar trebui să tranșăm subiectul și să-i spun că dacă nu vrea să locuim separat de mama lui, eu nu mă căsătoresc cu el. Cu toate că am bănuiala că, deși nu vom locui cu ea, va fi o prezență permanentă în viața noastră.
