Cred că Universul are uneori un ciudat simț al umorului. Cel puțin e singura explicație pe care o pot găsi pentru ce trăiesc acum. După o relație de 10 ani cu iubitul meu, ne-am despărțit după trei ani de căsătorie. Deși am crezut atunci că nu mai e nicio șansă pentru noi, acum vrea să ne împăcăm.
Mi-a fost greu să accept ideea despărțirii
Simț al umorului spun, pentru că după atâția ani în care toată viața mea s-a învârtit în jurul lui, mi-a fost foarte greu să accept ideea că ne despărțim. Mi-a luat ani buni să depășesc această stare, să-mi găsesc un scop în viața care să nu-l includă și pe el. Când, în sfîrșit, am reușit să trec peste această despărțire, s-a gândit mai bine și vrea să vină înapoi.
Viața mea a fost mereu legată de el. Ne cunoaștem de la 15 ani. Atunci am început să ieșim împreună. Eram doar niște copii, dar știam că ne placem reciproc și aveam mereu nevoie să fiu lângă el. Era valabil și pentru el, pentru că mereu mă căuta. Am terminat școala deodată, apoi eu m-am dus la facultate, însă el abia după un an, pentru că a vrut un an de pauză.
În fine, am terminat cu toate și după 10 ani de relație, am decis să o oficializăm. Totul a fost exact cum ne-am imaginat. Viața noastră mergea exact în direcția în care ne doream. Eu aveam un job bine plătit, el a lucrat puțin la firma unui prieten, dar a decis că vrea pe cont propriu. Așa că a devenit independent și îi mergea foarte bine.
Ne-am despărțit după trei ani de căsătorie
Numai că după căsătorie parca s-a schimbat ceva între noi. Parcă devenise obligatoriu ceva, nu ne mai simțeam la fel de liberi. Începusem să devenim nervoși și stresați pentru lucruri care altă dată ne-ar fi făcut doar să râdem. Nu știu unde ne-am pierdut pe dum, dar ne-am despărțit după trei ani de căsătorie. Pentru mine a fost un șoc imens, pentru că nu m-am așteptat la asta. Nici nu știam cum să trăiesc fără el, pentru că el a existat în viața mea de la o vârstă foarte mică.
După despărțire am intrat în depresie. Am semnat actele la notar, după care ne-am luat rămas bun. Și acum am în minte imaginea lui, privirea care nu mă mai făcea să mă simt confortabil în prezența lui și felul în care s-a întors pe călcâie și a plecat, fără să mai spună nimic altceva. Nu pot să uit nici senzația aceea de gol în stomac, de parcă tocmai mă prăbușeam în neant. Senzația că nu știu ce să fac, unde să merg. Cum să trăiesc mai departe.
Norocul meu au fost prietenii care m-au susținut și, mai cu seamă, prietena mea psiholog, care m-a ajutat să depășesc acest moment. Însă nu fără „peripeții”, în sensul că m-am îmbonlăvit fizic din cauza suferinței sufletești.
Mi-au trebuit doi ani să-mi revin total
Apoi, după aproape doi ani, totul a început să prindă contur. Prietean mea psiholoagă, rămasă și ea singură la scurt timp după mine, a insistat să mergem amândouă într-o vacanță. Chiar dacă în primele zile îmi lipsea, pentru că nu mai fusesem niciodată nicăieri fără el, încet, încet, am început să văd și partea frumoasă a vieții. Și am cunoscut alți oameni, veseli, frumoși, oameni care m-au făcut să vad că există viață și după divorț.
Apoi mi-am schimbat jobul, casa, coafura, chiar și dieta. Practic, eram alt om. Începuse să-mi meargă bine din nou. Totul era nou chiar și pentru mine, dar era bine. Era nou și frumos. Descopeream o variantă a mea de care nu știam că există, acea a unei femei de 30 de ani independente, libere și cu noi țeluri în viață.
Ei bine, abia acum vine partea amuzantă Universului. După ce au trecut doi ani de la divorț și, în fine, îmi mergea bine, s-a gândit mai bine fostul meu soț și și-a dat seama că viața lui nu mai e la fel de frumoasă ca și înainte. Nu știu exact ce-i lipsea, dar eu nu duceam dorul la nimic din vechea mea viață. Așa se face că m-am trezit într-o zi cu un telefon de la el, cerându-mi să mă vadă. Că are ceva important să-mi spună. Nu m-am așteptat la asta, m-am gândit că o fi ceva cu adevărat important, așa că am mers să mă văd cu el.
A fost surprins să mă vadă în noua mea postură și asta nu a putut ascunde. Apoi a început, efectiv, să-mi facă avansuri. Deși inima îmi bătea cu putere, știam că dacă o să cad în capcana lui mă trimite înapoi exact de unde am plecat. Iar eu nu mai sunt dispusă să trec prin asta o dată.
Nu mai vreau să mă simt abandonată
Ce șanse am ca un om care m-a abandonat o dată și care vrea să vină înapoi doar după ce vede că mi-e bine fără el, să plece din nou. Am așteptat luni și luni de zile un semn de la el, în perioada în care eram depresivă. Un mesaj de la el mi-ar fi dat speranță și putere pentru câteva zile, dar nu a făcut-o. Nu știu dacă era cu altcineva, pentru că nu am avut putere să verific. Iar prietenii, chiar dacă au știut, nu mi-au spus nimic. Probabil să nu mă rănească.
Un lucru este cert. Nu voi mai permite niciodată, nimănui, să mă mai facă să mă simt abandonată. Dacă va mai exista cineva în viața mea, va trebui să știe că independența mea nu mai este negociabilă.
Nu îl urăsc. Nu mai sunt supărată pe el. Faptul că ne-am despărțit după trei ani de căsătorie înseamnă doar că nu a știut cum să facă față acestei responsabilități. A fost prea mult pentru el. Pot înțelege că nu a știut cum să facă asta, dar încă mai cred că putea avea puțină empatie atunci când știa că sufăr din cauza lui.
