Încă nu-mi vine să cred și sunt în stare de șoc după ultima discuție cu iubitul meu. A venit parcă de nicăieri și m-a lovit ca un pumnal, în mijlocul pieptului. Ne pregăteam să ieșim la cină, când mi-a spus că avem de discutat înainte de a pleca. M-a prins de mână, m-a privit în ochi și mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Că vrea să ne despărțim.
Urma să ne căsătorim
Inițial am crezut că glumește. N-am știut cum să iau toată această poveste. Eram de trei ani împreună, de un an ne mutasem în apartamentul părinților mei, care au plecat la casa noastră de la țară. Ei voiau un trai liniștit, departe de orașul zgomotos, acum că s-a pensionat și mama. Astfel, am rămas singură în apartament. Părinții mei chiar s-au bucurat că eu și iubitul meu vom locui împreună. Desigur, până la nunta noastră, care urma să aibă loc anul viitor.
Totul s-a năruit, toate planurile noastre, toate visele noastre au dispărut într-o secundă. Parcă nici n-ar fi fost.
Mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine
În loc să mergem la cină, și-a strâns locrurile și a plecat. Nu a mai avut răbdare nici măcar până dimineață. Nu mi-a spus unde pelacă, iar eu nu l-am întrebat. Știu doar că am ieșit după el pe scări plângând și l-am rugat să se întoarcă dar nici măcar nu m-a auzit. A plecat fără să întoarcă măcar capul. Cel mai probabil e la colega lui de birou, despre care îmi tot vorbea într-o vreme. Nu am dat prea multă importanță, dar ulterior a început să iasă tot mai des cu ea la prânz.
I-am cerut la un moment dat să nu-mi mai spună despre ea, pentru că mă deranja cu cât entuziasm vorbea despre ea. Era evident interesul lui. Mi-a spus că sunt geloasă, aiurea, fără motiv. Dar am aflat de ceva vreme că nu doar prânzul îl iau împreună, ci și cina, uneori, când fac multe „ore suplimentare”.
Acum realizez că sunt luni bune de când nu mai era nimic între noi, de fapt. Era rece, comportamentul lui era total diferit. Nu îl mai interesa nimic din ce însemn eu. Practic, în acea seară a fost doar o confirmare a ceea ce vedeam de atâta timp și nu voiam să cred.
Mereu îmi spuneam că mă iubește, dar trebuie să-i dau timp. Încercam să-i ofer spațiu, să nu-l fac să se simtă sufocat. Știam că a venit în casa mea și că el e cel care ar trebui să se adapteze, așa că nu am vrut să-l presez prea mult. I-am acordat tot timpul de care a avut nevoie. Toată afecțiunea de care am fost capabilă. Toată înțelegerea de care am crezut că are nevoie. Și totuși, până la urmă a plecat. Cum să mai pot avea încredere într-un bărbat?
Nu știu cum să merg mai departe fără el
Pur și simplu sunt bulversată. Acum, toată viața mea e cu susul în jos și încă nu știu ce să fac. Nu le-am spus alor mei. Nu știu cum să le spun și cred că tatăl meu va fi foarte supărat când va afla că ne-am despărțit. Mai ales, cum ne-am despărțit. Relația cu tatăl meu este una specială și să mă vadă că sufăr, i-ar frânge inima. Deci, deocamdată la ei nu pot merge, până când nu o să-mi revin puțin.
Nu am nici măcar cu cine să vorbesc, pentru că m-am îndepărtat de toți prietenii mei. Am făcut asta fără să realizez. Dar pentru că aveam atât de puțin timp liber la dispoziție, am preferat să-l petrec cu el, nu cu prietenii mei. Nu a fost valabil în cazul lui. El a avut timp pentru ai lui, mereu. Iar prietenii lui sunt cei care l-au acoperit mereu, când făcea acele „ore suplimentare”. Sunt atât de bulversată acum, încât chiar nu știu cum să merg mai departe. Nu mă pot concentra la nimic, nu pot gândi nimic. Mă tot întreb ce am greșit, de am ajuns să trăiesc momentul în care mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Ce ar fi trebuit să fac, ca să rămână lângă mine. Ce are îm plus colega lui, față de mine. Tot felul de astfel de gânduri mă deprimă atât de tare, încât simt că o iau razna.
