Sunt într-o relație cu iubitul meu de 15 ani. Nu ne-am căsătorit niciodată, deși au fost momente în care eu mi-aș fi dorit. El însă mi-a spus de la început că nu e interesat să aibă o familie, ci vrea doar o parteneră de viață. Dar în timp, relația noastră s-a deteriorat, iar acum nu mai simt nimic pentru el.
Parcă nu am realizat nimic împreună
Dacă am fi avut copii, dacă am fi avut ceva împreună, probabil că acum nu aș fi avut timp să analizez relația dintre noi. Așa, însă, în fiecare zi mă întreb ce rost mai are această relație și mă întreb de ce am acceptat să treacă timpul, să mă apropii de 40 de ani și să constat că nu am făcut nimic cu viața mea. Fără familie, fără copii, fără nimic construit de noi, despre care să spunem că este al nostru, un bun comun.
Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, mama lui dă vina pe mine pentru că nu am putut să-l conving să avem un copil. Dar mie mi se părea că asta e o decizie pe care o discuți cu partenerul tău, nu o iei de capul tău.
Am tot crezut că va veni un moment în care iubitul meu își va da seama că avem nevoie să trecem la nivelul următor în această relație. Dar din păcate, lui îi place așa și nu vrea să schimbe nimic. Nu vrea să-și asume nicio răspundere, nu vrea angajamente, nu vrea obligații. Nici măcar nu a vrut să luăm apartamentul împreună. El a spus că nu se înhamă la un credit pe 20 de ani și că mai bine stă cu chirie toată viața. Că el nu ar putea dormi liniștit noaptea, dacă ar ști că e dator băncii.
Nu mai simt nimic pentru el
Am făcut eu un credit, pe care-l plătesc singură, iar apartamentul este pe numele meu. Singură am căutat apartamentul, singură am căutat meșteri pentru renovare, l-am mobilat, l-am amenajat, el nici măcar nu știa unde este apartamentul, până când totul a fost aproape gata. A fost de acord, însă, să se mute cu mine în noua locuință, după ce totul a fost pregătit. Dar are comportament tot ca de chiriaș. Pentru că orice problemă apare, spune că „trebuie să o rezolve proprietarul”. Și cum el nu e proprietar, mă lasă să mă descurc singură cu toate.
Tot ce îl interesează pe el este să aibă un laptop bun și acces la internet. Unori nici cu prietenii noștri nu vrea să se vadă. Preferă să stea un weekend întreg în apartament, în fața monitorului. Uneori nici la masă nu vine, uită să mănânce.
Eu am devenit inexistentă pentru el. De la băiatul căruia îi plăcea să se cațere pe munte, să facă drumeții, care nu stătea niciun weekend acasă și era plecat mai mereu cu cortul sau la câte o cabană, a ajuns un individ ursuz, morocănos, care abia răspunde monosilabic la câte o întrebare. Nu mai simt nimic pentru el. Nu sunt sigură dacă avem nevoie de o pauză sau e începutul sfârșitului.
