Aveam doar 16 ani când l-am cunoscut pe Radu. Eram colegi de liceu, el cu un an mai mare. Prietenia noastră s-a transformat într-o relație frumoasă de iubire, care acum, după 10 ani, e pusă la încercare. Nu știu dacă îl mai iubesc. Cu siguranță însă, nu vreau să rămân singură.
Ne știm din copilărie
Eram doar niște copii când ne-am împrietenit prin curtea școlii și frecventam barul din apropiere, unde chiuleam de la ore cu toții, când ne plictiseam. Încet, încet, din vorbă în vorbă, a început să mă conducă acasă, iar apoi s-a înfiripat o prietenie bazată pe sinceritate. De acolo și până la povestea noastră de dragoste nu a mai fost decât un pas. Până la majorat eram deja îndrăgostiți amândoi și aveam o relație invidiată de toți colegii noștri. În special de colege, ca să fiu mai precisă.
La un an după el am mers și eu la aceeași facutlate, ca să putem fi în continuare aproape. A trecut și studenția, și masteratul, apoi ne-am mutat împreună. Practic, lucrurile au mers cât de firesc s-a putut. Și tot așa de firesc a venit și cererea în căsătorie. Acum el face planuri serioase, însă eu am mari semne de întrebare.
Nu știu dacă îl mai iubesc
Știu că pot fi judecată aspru acum, dar eu chiar am îndoieli cu privire la sentimentele mele. El e un bărbat extraordinar și cred că orice femeie ar fi fericită cu el. Dar nu mai sunt sigură că suntem atât de compatibili. Acum 10 ani habar nu aveam cine suntem noi, ca adolescenți. Acum însă, după ce am început să ne maturizăm, abia începem să aflăm despre noi, despre personalitatea noastră. Iar ce văd eu este că nu voi reuși să rămân în această relație până la capăt.
De fapt, încă încerc să-mi dau seama ce vreau, pentru că deocamdată nu mai știu. Știu doar că nu vreau să rămân singură. Dar ar fi nedrept față de el și, până la urmă, și față de mine, dacă acesta ar fi singurul motiv pentru care m-aș căsători cu el.
Ceea ce mă face să am îndoieli este felul în care simt că lasă pe umerii mei deciziile importante. Am sentimentul că mă lasă pe mine să fiu „bărbatul” în casă, atunci când lucrurile se complică. Asta pune pe mine o presiune foarte mare. De altfel, nu doar la deciziile importante mă lasă pe mine să hotărăsc. E foart drăguț că îmi cere părerea în legătură cu orice, dar la un moment parcă dat nu poți să ai grijă chiar și cu ce se îmbracă. Parcă unele lucruri ai vrea să le facă și singur.
Vreau să fie el însuși
În plus, am impresia că încearcă mereu să-mi fie pe plac. Dar nu își este și lui pe plac, cel puțin eu asta simt. Și asta e puțin frustrant, pentru că aș vrea să se simtă în largul lui, cu mine. Nu vreau să fie pe placul meu, ci să fie el însuși.
Nu știu dacă îl mai iubesc, deși nu-mi doresc să mă despart de el. Tot ce îmi doresc este să descopăr ce vreau de la această relație și să nu fiu singură. Și, desigur, aș vrea să-l văd că e confortabil cu mine pe aproape, să nu se mai străduiască atât de mult să-mi facă pe plac. Vreau, până la urmă, să fie bărbatul în casă. Să simt că am un sprijin, nu doar eu să-l sprijin pe el. Știu că vreau să fie el însuși în prezența mea, pentru că abia atunci îm voi da seama dacă îl mai iubesc sau nu.
