Când m-am îndrăgostit de Alexandru credeam că totul va fi lapte și miere. Era primul băiat care mă vedea. Îmi acorda atenție, aveam impresia că pentru el contez. Era singurul din anturajul meu care mă făcea să mă simt astfel. Pentru mine totul era nou, eu nu mai simțisem asta până atunci. Dar acum nu știu dacă mai simt iubire.
Nu am simțit niciodată susținere din partea lui
Nu am fost niciodată importantă pentru nimeni. Eram al cincilea copil într-o familie cu un tată absent mai mereu. De fapt, era absent pentru că mergea la cealaltă familie a lui, unde mai avea doi copii. Dar mama continua să mărească familia, în speranța că dacă vom fi mai mulți frați, o să stea mai mult cu ea, poate chiar va rămâne definitiv la noi.
Din păcate, pe tata doar îl enerva prezența noastră, a copiilor. Cu cât ne înmulțeam mai mult, cu atât mai mult pleca de acasă, la cealaltă familie. Când am ajuns șase la număr, tata a plecat definitiv. Nu l-am mai văzut decât tangențial, când drumurile noastre se mai intersectau. Știam doar că e tata, și atât, îl salutam și mergeam mai departe.
Nici el nu era curios să afle ceva despre mine sau frații mei. Mama îl mai căuta și îl ruga să vină acasă, îi mai ducea vești despre noi, încercând, fără succes, să-l impresioneze.
Mama mă considera un eșec
Am simțit din plin cum e să nu fii important, să nu contezi, să fii considerat un eșec, așa că atenția lui Alexandru a fost o mare victorie pentru mine. Reușisem să-mi depășesc condiția, după ce am crescut cu impresia că eu, ca și frații mei, eram eșecul mamei noastre de a-l aduce pe tata înapoi. Și ea nu ezita să ne spună asta. Ba, chiar de reproșa că din cauza noastră a plecat.
Acum sunt amândoi la cer. Probabil împreună, pentru că cealaltă soție a lui nu s-a grăbit să plece. Eu sunt bine. După ani de terapie și o facultate de psihologie făcută după 30 de ani cu scopul de a mă vindeca, sunt bine. Dar mă întristează să văd că soțul meu continuă să mă trateze la fel ca mama. Încearcă, în continuare, să îmi transmită prin tot ce spune și ce face că sunt inutilă, neimportantă, opțională.
Pentru el, doar fiul nostru contează. El e cel care-i va duce numele mai departe și asta e tot ce a vrut de la mine. După ce am născut, totul s-a schimbat între noi. Fiul nostru are acum 25 de ani, iar viața lui e relativ echilibrată. Odată cu vindecarea mea, am încercat să nu transmit fiului meu ceea ce am primit eu acasă sau, ulterior, de la soțul meu. Și a fost bine, pentru că fiul meu simt că mă repectă și mă apreciază atât cât e necesar din partea unui fiu adult.
Nu știu dacă mai simt iubire
Dar, pe de altă parte, privind în urmă, constat că Alexandru nu mi-a fost niciodată aproape. Nici în cele mai grele momente, nu l-am avut aproape. Când am pierdut prima sarcină m-a făcut să mă simt vinovată că nu am reușit să o duc la capăt. Mai aveam trei luni până să-mi cunosc copilul, dar nu s-a mai întâmplat. Era tot un băiețel.
Apoi, când am avut accidentul de mașină în care doar mâna lui Dumnezeu a stat între mine și fiarele mașinii să mă protejeze, el a lipsit cu desăvârșire. Mergeam după fiul nostru care atunci avea 10 ani și era la o petrecere a unui coleg de clasă. L-am lăsat acolo cu ceilalți copii și urma să mă întoc după două ore, dar o mașină ce venea din față a intrat pe contrasens și m-a lovit din plin.
Când mama copilului sărbătorit l-a dus acasă pe Alexandru, neștiind de ce nu m-am dus după el, lui Alexandru nu i-a dat prin minte că poate s-a întâmplat ceva. Nu m-a căutat când a văzut că nu vin acasă. A aflat doar când l-au sunat de la poliție. Și n-a fost impresionat. Sora mea mai mare a fost cea care m-a vizitat la spital și a avut grijă de mine. La fel și de cel mic, pentru că Alexandru era ocupat. Nici atunci nu l-am simțit lângă mine.
Nu mi-a fost alături în momentele cele mai grele
Când mama s-a îmbolnăvit și a făcut chimioterapie, eu și sora mea ne-am îngrijit de ea. Ceilalți frați sunt plecați, doi în străinătate, doi în alte orașe. Îl luam pe fiul meu cu mine peste tot, pentru că „nu era cuminte” dacă rămânea cu Alexandru. Știu că mama nu a fost perfectă, dar a fost tot ce a putut ea să fie în acele condiții. Am iertat-o și m-am iertat și pe mine pentru că am crezut că nu mă pot ridica la nivelul așteptărilor ei. Acum știu că pot.
Acum, privind în urmă, nu știu dacă mai simt iubire. Nu mai sunt cea de la 20 de ani. Nici Alexandru nu mai e. De mult nu se mai uită la mine, nu mai e atent la nevoile mele, nu-mi transmite că sunt importantă pentru el. Iar eu nu mai am nevoie în jurul meu de oameni pentru care nu contez. Am învățat despre mine că însemn mai mult decât apreciază soțul meu. Am învățat să fiu atentă și la nevoile mele, nu doar la ale celorlalți. Și timpul meu parcă e prea scurt, pentru a-l pierde cu oameni care nu merită. Mă tot întreb dacă să mai stau cu Alexandru, sau să-mi reorganziez lista priorităților și să mă pun pe mine în capul listei.
