Sunt într-o mare cumpănă a vieții, în care se dă o luptă cumplită între ceea ce îmi doresc, ce-mi spune instinctul să fac și ceea ce ar trebui să fac pentru a nu răni o altă persoană. Mai precis, am rămas însărcinată cu un bărbat însurat. Problema este că eu îmi doresc să păstrez copilul, chiar dacă tatăl lui va lipsi total din viața noastră, însă el îmi cere să renunț la sarcină.
Problema este că mai am doar două săptămâni, după care nu voi mai putea decide, sarcina fiind deja destul de avansată. Iaru eu nu mă pot hotărî.
Am greșit având încredere în el
Știu că am făcut o mare greșeală să intru într-o relație cu un bărbat însurat. Dar nu cred că sunt singura vinovată în toată această situație. Eu am greșit că am acceptat, dar el a fost cel care mi-a făcut avansuri și a încercat cu toate puterile lui să mă cucerească. Ba, mai mult, mi-a povestit mereu cât de nereușit e mariajul lui și cum încearcă să divorțeze, dar n-are curaj. Îmi spunea că dacă ar avea lângă el o femeie ca mine nu ar sta pe gânduri și ar ieși din acea căsnicie în care ajunseseră să se chinuie reciproc.
Recunosc, am făcut o greșeală crezându-l, dar trebuie să recunosc: e un bărbat bine, e inteligent, are umor, e incredibil de șarmant și orcât ai fi de sfântă, tot te impresionează când îți mai și spune că așteaptă doar o scânteie care să-l ajute să se elibereze din capcana în care, spunea el, l-a prins soția lui.
Am fost împreună aproape un an și, în ultimele luni, ne expuneam fără probleme. Îmi spunea că nu-i pasă dacă e văzut, ci așteaptă doar să devină publică relația noastră, ca să aibă motiv de divorț.
Am rămas însărcinată cu un bărbat însurat
Totul însă s-a năruit în momentul în care i-am spus că sunt însărcinată. S-a schimbat radical, parcă nu mai era el. Dintr-o dată nu se mai expunea cu mine, de teamă să nu fim văzuți împreună. În plus, îmi cere insistent să renunț la sarcină. Mă sună zilnic să mă întrebe dacă am făcut programare la medic sau dacă am „rezolvat problema”.
Acum, eu nu sunt supărată pe el că nu-și dorește un copil cu mine. În cele din urmă, am știut de la bun început că e posibil să se răzgândească. Aveam momente când se părea că se străduiește prea mult să fie convingător. Iar asta îmi dădea de bănuit, cumva, că nu e sincer. Dar eu am 32 de ani. Un avort la vârsta asta s-ar putea să mă afecteze în așa fel, încât să nu mai pot avea copii vreodată.
Retrăiesc povestea mamei mele
Pe de altă parte, știu din experiența mamei mele, care m-a crescut singură, că într-un bărbat nu poți avea încredere deplină. Oricând poate să te trădeze, să te abandoneze. Asta chiar dacă ești legată de el cu toate chingile posibile, emoționale, sociale sau financiare. Acesta este motivul pentru care m-a învățat mereu să fiu independentă, să nu depind de nimeni niciodată. Iar dacă un bărbat mă va părăsi vreodată, să consider că e doar pierederea lui, nu a mea.
Acum, când am văzut cât e de panicat la ideea de a avea un copil cu mine – și de obligațiile ce ar surveni de aici – am înțeles că e un bărbat din aceeași categorie ca și tatăl meu. Un om laș, care a fugit de responsabilități și a plecat la scurt timp după ce m-am născut eu. Nu l-am cunoscut, nu vreau să-l cunosc și, probabil, nici copilul meu nu ăși va cunoaște vreodată tatăl.
Nu mă sperie gândul de a-mi crește singură copilul. Dar mă sperie puțin faptul că nu știu de ce ar fi în stare, dacă va afla că am păstrat copilul. La drept vorbind, faptul că am rămas însărcinată cu un bărbat însurat nu a fost visul vieții mele. Dar nici nu mai vreau să am de-a face cu el vreodată, în niciun fel. Însă el acum mă șicanează și insistă să-i spun că am „rezolvat problema”, de parcă un copil ar fi „o problemă”.
