Sunt într-o relație de 10 ani cu iubitul meu și de opt ani locuim împreună. Acum însă am decis să-l părăsesc. Îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu cu el. Mi se pare inadmisibil ca un bărbat să se comporte așa cu o femeie.
Iubirea nu mai este suficientă pentru relația noastră
Sunt 10 ani de când tot ce fac este să încerc să-i fiu pe plac. 10 ani de când viața mea înseamnă doar să încerc să-l mulțumesc pe iubitul meu, care oricum e mereu nemulțumit. Mereu găsește ceva cu care să mă atace, să mă jignească, chiar și în fața familiei lui.
L-am iubit foarte mult și încă îl mai iubesc. Știu că și el mă iubește pe mine, pentru că în momentul în care îi spun că o să-l părăsesc se panichează. Dar modul în care își manifestă sentimentele pentru mine este cel puțin bizar. Dacă vreau să plec, mă oprește. Dacă rămân, mă neglijează și mă jignește.
Am ajuns să cred că iubirea nu mai este suficientă pentru relația noastră. Am încercat de nenumărate ori să-l fac să înțeleagă că și eu am unele nevoi emoționale și că e important să fie atent și la sentimentele mele. Cu toate acestea, tot eu sunt cea care are mereu grijă ca el să se simtă bine, să se simtă fericit. Cum mă simt eu, nu contează.
Îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu cu el
Ultima situație care m-a făcut să decid să-i pun capăt a fost săptămâna trecută. Eram pe cale de a pleca de acasă. Eram invitați la fratele meu, fiind ziua nepoțelului meu. Eram pregătiți să plecăm, cu cadouri, cu tot, când i-a sunat telefonul. Era amicul lui care îi spunea că merge la căsuța lui de vacanță și că ne invită și pe noi. Ei bine, m-a lăsat baltă și a plecat la amicul lui. Știam că nu prea îl place pe fratele meu și că nu merge cu plăcere acolo. Dar nici mie nu îmi place mama lui (și nici ea pe mine) și totuși, îmi fac datoria și merg acolo ori de câte ori îmi cere. Ba, mă mai și port frumos cu ea.
A fost momentul în care am înțeles că eu, de fapt, ca om, nu contez pentru el. Pentru el contează doar să aibă parteneră, să aibă cine să-i gătească și să-i facă menajul. Și, de asemenea, să-l însoțească atunci când are nevoie să fie însoțit. De fapt, așa a fost toată viața noastră. A contat doar ce și-a dorit el. Dar nu a fost niciodată dispus să facă vreun efort pentru mine, sau pentru bunăstarea mea sufletească.
Acum am decis să-l părăsesc. Nu pentru că nu a venit la ziua nepoțelului meu. Ci pentru toți anii în care am fost vioara a doua, pentru toți anii în care m-a făcut să mă simt mică și neimportantă.
Vreau să cred că și eu contez, vreau să mă simt bine în pielea mea. Vreau să nu mai am sentimente de vinovăție create de el.
Vreau să mă simt respectată. De aceea am lua această decizie. Îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu cu el.
