L-am cunoscut pe Marius în urmă cu zece ani, pe vremea când eram încă elevă de liceu. El era cu patru ani mai mare decât mine, dar chiar dacă eram doar o copilă, știam că noi doi vom fi cândva împreună. Și așa a fost, vreme de câțiva ani. Și relația noastră a evoluat și după câțiva ani m-a cerut în căsătorie. Și după alți câțiva ani am stabilit data nunții. Numai că iubitul m-a părăsit fix cu o lună înainte de nuntă. După ce am așteptat zece ani să se hotărască să facem pasul, a plecat înainte de nuntă. Nici acum nu-mi revin, deși au trecut șase luni de atunci. Cred că nu-mi voi reveni niciodată. Partea interesantă este că nu am mai vorbit cu el niciodată de atunci. Momentul a fost cel mai greu din viața mea. Nu doresc nimănui să treacă prin asta.
Credeam că suntem bine. Știu că eu am fost mereu cea care trăgea de relația asta să meargă. El era un pic mai pasiv. Nu prea își exprima sentimentele și din cauza asta nu știam niciodată sigur dacă e fericit sau nu. Aveam 16 ani când l-am cunoscut, iar el 20. Mie mi-a plăcut de el din prima, știam că voi fi cu el. El însă m-a considerat atunci prea mică. Dar continua să vină tot mai des la verișorii lui, care erau vecinii mei. Așa că ne întâlneam tot mai des, iar verile și le petrecea la vecinii mei, deși era deja student. După ce am terminat liceul, m-am dus și eu la aceeași facultate, deja începuserăm să fim mai apropiați, iar asta mi-a dat curaj. Însă și în anii de facultate a fost la fel, tot eu am fost „locomotiva” care împingea lucrurile.
A fost mereu un indecis
După un an, părinții mei mi-au cumpărat un apartament, ca să nu mai pătesc chirie și, astfel, ne-am mutat împreună. Credeam că totul merge bine, iar după asta, la puțin timp, m-a cerut în căsatorie. Am fost cea mai fericită, eram sigură că vom avea o viață minunată împreună. Doar că, după un timp, de câte ori încercam să aduc în discuție nunta, aveam impresia că evită subiectul. Așa că odată l-am întrebat direct dacă facem nunta sau nu. Atunci a încept să-mi spună că el nu mai e sigur, că nu știe dacă își mai dorește asta, că nu e pregătit. Adică aveam nouă ani de când ne cunoșteam și vreo șapte de când eram împreună și el încă nu era sigur.
Am lăsat-o baltă cu nunta, i-am zis că pentru mine e ok și fără. La urma urmei stăteam împreună, eram ca o familie, îmi era egal dacă am certificatul de căsătorie sau nu, atâta vreme cât eram împreună.
Iubitul m-a părăsit fix cu o lună înainte de nuntă
În cele din urmă, după ce nu l-am mai presat, s-a liniștit și mi-a spus că e decis. Așa că am stabilit data nunții. Am început pregătirile, așa cum era firesc, însă surpriză de proporții. Iubitul m-a părăsit fix cu o lună înainte de nuntă. Când m-am întors de la ai mei l-am găsit cu bagajele făcute. Își dusese deja aproape tot ce avea la mine în apartament, mai avea doar o geantă. Mi-a lăsat cheile pe masă și a plecat, cerându-mi iertare. Mi-a spus că nu e pregătit.
Nu am înțeles de ce a trebuit să plece. Putea spune să contramandăm totul, dacă nu era gata de acest pas. Nu mi-aș fi dorit să-l pierd.
Acum au trecut șase luni, dar încă nu-mi revin de la acel moment. Nu am mai vorbit cu el, nu l-am căutat și nici el nu m-a căutat pe mine. Nu am mai fost nici la ai mei, ca să nu-i văd rudele din vecini. Nu știu ce să fac acum. Ar trebui să-l caut? Ar trebui să-l las în pace? Sunt total confuză și nu știu nici cum să trăiesc fără el.
