Niciodată nu am fost într-o stare psihică mai proastă decât în ultimele șase luni. De când m-am căsătorit, nu aud nimic în afară de faptul că nu știu să fac nimic, că sunt incapabilă sau ca nu voi fi niciodată suficient de bună pentru Edi, soțul meu. Nu mai pot suporta să stau în aceeași casă cu soacra, însă soțul meu nu mă crede când îi spun cum se comportă cu mine. De câte ori îi spun că vreau să ne mutăm, îmi spune că exagerez și că ar trebui să fiu mai înțelegătoare cu ea. Că e bătrână, că e bolnavă, că a trecut prin multe greutăți în viață și că eu sunt cea care ar trebui să fiu mai îngduitoare cu ea.
De ce a ajuns să fie așa
Pot înțelege că a trecut prin multe. Și-a pierdut un fiu când era pe punctul de a se căsători. Îmi dau seama că a fost o tragedie. Înainte cu o zi de nuntă, Vali, fratele lui Edi, s-a distrat cu prietenii lui, însă distracția lor s-a terminat cu o tragedie. După ce au băut, unul dintre ei a urcat la volan și au vrut să plece la o plimbare în miez de noapte.
A avut loc un accident cumplit, în care fratele lui Edi și un prieten al lor și-a pierdut viața, iar alți trei au fost grav răniți. Unul a rămas în scaun cu rotile, ceilalți doi au avut doar câteva fracturi.
E marcată de o tragedie
Pentru soacra mea, a fost un moment groaznic. Pot înțelege că a rămas marcată. Era tânăr, în floarea vârstei, urma să se căsătorească a doua zi, însă în loc de nuntă, au avut parte de o înmormântare. Șocul a fost foarte mare, pentru toată lumea. Însă au trecut de atunci 10 ani. Știu că nu va reuși să treacă niciodată peste această traumă, dar nu pot înțelege de ce mă trateză pe mine astfel. De parcă eu aș fi vinovată pentru problemele ei. Trauma e una. Dar comportamentul ei față de mine nu are nicio logică. Nu i-am făcut nimic. Încerc, mereu, să o susțin, să o ajut la treburile casnice. Stând la țară, desigur că este multă treabă. Dar nu mă feresc de muncă, din contră, îmi place să am grijă de gospodărie. Chiar dacă eu am crescut la oraș, nu mi-e team să muncesc, ba chiar îmi place.
Dar ce se întâmplă cu ea, cred că e cu totul altceva. Părerea mea e că, în timp, soacra mea s-a obișnuit cu excesul de atenție ce i s-a acordat atunci când a avut loc tragedia. Atunci, toată lumea i-a făcut pe plac, toată lumea a menajat-o, a protejat-o, să nu clacheze. Cred că s-a obișnuit astfel, iar acum, dacă nu i se acordă aceeași atenție, se simte neglijată. Numai că nevoia ei de atenție crește constant. Orice aș face pentru ea sau pentru casă, nu e suficient. Vrea mereu mai mult și mai mult.
Nu mai suport să stau în aceeași casă cu soacra
Eu nu mai știu ce să fac, cum să mai lupt cu asta. Îi spun mereu soțului că vreau să ne mutăm de acolo, să ne facem căsuța noastră, dar el nu vrea. Cum au rămas fără tată de mici, îmi tot spune că acum el e bărbatul casei, că vom moșteni casa mamei lui și că vom extinde acolo și ne vom renova casa după gustul nostru. Dar asta s-ar putea întâmpla chiar și peste 30 de ani. Ar însemna să așteptăm ca ea să moară. Pentru că atâta vreme cât trăiește, ne-a spus foarte clar și răspicat că nu ne permite să facem nimic.
Nu cred că e rău intenținată. Însă cred că afecțiunea ei de natură psihologică ne va împiedica să avem o viață normală de familie. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla peste șase luni, când va veni pe lume copilul nostru. Un lucru e cert. Nu mai pot suporta să stau în aceeași casă cu soacra. Iar soțul meu va trebui să facă ceva în sensul acesta. Dacă nu, va rămâne cu mama lui, să aibă grijă de ea în timp ce eu voi avea grijă de copilul meu, la părinții mei.
